Azi.

A început azi dimineaţă, deodată cu visul ce mi-a perturbat somnul; câteva pahare sparte, un ecran de telefon imposibil de privit şi speranţa că astăzi voi râde mai mult ca niciodată.

Bătea o briză uşoară, aducând cu ea miros de nisip şi păsări călătoare şi împingând norii departe de mâinile noastre obosite. În stânga o cabană mică şi părăsită îşi consuma micul dejun, iar câinii îi dădeau târcoale şi o apărau de străini, adică de noi.

Noi ne aşezăm în stratul de iarbă; verde, intens, ne cuprinde ca pe nişte păpuşi de plastelină jucându-se cu noi aşa cum îi dictează soarta. Spunem cuvinte magice şi apoi desenăm fluturi, îi decupăm, le dăm drumul să zboare. Sinceritate.

Am cântat împreună; toate acele mici părţi ce s-au destramat acum ceva timp par să revină împreună, lipite parcă de un super-glue invizibil.

Primăvara se îndrăgostesc oamenii. Primăvara îmi place să vorbesc la plural şi să-mi împletesc părul. Primăvara vreau să mă iei de mână şi să mă duci în fiecare zi într-un loc simplu, sincer, perfect, plin cu bondari şi mămăruţe. 

Lipsă...

Astăzi, ceva s-a schimbat. Când visam la drumuri întortocheate şi ani ce nu mai pot fi atinşi, când visam că pescuiam vise şi mâncam cu beţişoare chinezeşti, când dormeam şi îl vedeam zâmbind ca după o bătălie aprigă, ceva s-a schimbat. Poate e din cauză că e primăvară şi neuronul numărul 1 a hotărât că e timpul să renunţe la căciulă, nu ştiu…

După tăcere şi ignoranţă mă întreb dacă au vreun sens cuvintele. Probabil doar de a răstălmăci totul şi de a se juca încet, subtil, cu minţile noastre încă fragede. Ca şi minciunile ce-şi strecoară aţele şi ne mânuiesc ca pe nişte păpuşi inutile, aşa şi cuvintele, arme, poate puţin prea puternice în mâinile celui ce ştie să le folosească.

Şi ne rămân totuşi, zâmbetele; încă mai cred în ele, fără să am un motiv ascuns. Poate e de vină naivitatea, sau un fel de simţ extrasenzorial.

Mâine am să scriu o scrisoare, chemând speranţa. Ajutorul ei e mereu binevenit, ca un colac de salvare atunci când dezamagirea ne invadează ţărmurile mult prea sensibile. Ar fi trebuit să înveţe să înoate acum mult timp.

Şi la final îmi fac un nod dublu la şiret şi mă gândesc cât de frumoşi sunt oamenii şi cât de răi pot să devină. 

aliniate.

Fugeam pe străzile întunecate, pline de temeri ascunse pe sub gunoaie şi pantofi lăsaţi să fie purtaţi de altcineva. Mă opresc, îmi întorc de două ori cheiţa de la baza capului, iar gândurile ies la suprafaţă, ca o supă bine fiartă în care au fost adăugate condimentele potrivite. 

L. mă aştepta la colţ, cu mâinile în buzunar. Purta un hanorac gri, simplu, şi o pereche de blugi uzaţi. Iar şi iar, mereu aceeaşi imagine. În fiecare vis de sâmbătă noaptea cineva mă aşteaptă lângă o clădire în flăcări, aproape distrusă.

“Salut.”

Vorbele răsunau pur şi simplu. Nişte coarde subţiri vibrau în gâtlejul meu, dar oricât încercam nu le puteam da drumul, erau complet blocate.

“Eşti aici?”

Încercam, întindeam câte o mână, dar corpul nu părea să mă asculte.

“Ştii, m-am tot gândit. Poate până la urma urmei nu avem atât de multe lucruri în comun. Tu bei mereu apă plată, iar eu prefer berea; îmi place întunericul, în timp ce tu admiri răsăritul de soare; când dansezi te învârţi, dar mie îmi place să stau într-un singur loc. Înţelegi?”

Brusc, o înţepătură. Două, şase, optsprezece. Nenumărate. Se auzea muzica de undeva din fundal, probabil un casetofon uitat de douăzeci de ani pe stradă.

“Înţelegi?”

Mă ridic din pat şi sting lumina.

Visez cu ochii deschişi când mă plictisesc pentru că nu ştiu să croşetez.

L. apare şi dispare, de parcă l-aş lumina cu lanterna iar apoi s-ar topi singur în întuneric, contrar legilor fizicii.

Totul arată bine desenat pe colţul caietului, dar oare arată la fel de bine atunci când se materializează într-o lume prăfuită şi uitată? 

despre frig

Afară cerul fierbe – ca o tocăniţă de cartofi uitată pe aragaz. Fulgi se rostogolesc, iar vântul se joacă folosind bombe minuscule pentru a ne speria. Un “bum!” aici şi unul acolo şi toată lumea îşi acoperă capul cu mâinile albe, îngheţate. Vântul se roteşte, îşi dă drumul în prăpastie şi apoi urcă din nou.

Eu stau cu M. sprijinindu-mi coatele de balustradă şi învârtind în mâini cana fierbinte.

- Şi, ce facem acum că s-a terminat?

- Ei bine, nu ştiu. Presupun că ne întoarcem acasă.

- Pur şi simplu?

- Da.

Se lasă tăcerea. M. ştie foarte bine că aici nimic nu mai poate fi schimbat. Nu pentru mine. Nordul nu mi s-a potrivit niciodată. Frigul nu îmi îngheaţă doar oasele ci şi sentimentele, conştiinţa.

M. vorbeşte din nou, de data aceasta pentru a mă întreba când vom pleca. Prefer să nu îi răspund. Doar zâmbesc şi încep uşor să mă îndepărtez. Pentru că asta ştim să facem cel mai bine atunci când ne e frig; să plecăm, lăsându-i pe ceilalţi să ne caute prin firele subţiri de ceaţă.

M. mă strigă, dar nu aud nimic. Un hău mă cuprinde, nişte pereţi denivelaţi şi o substanţă albă ce curge neîncetat. Doar vântul mai vorbeşte, hieroglife, vorbe din altă viaţă. 

Vis-1.2.

Mici rotocoale ies din pipa maro, amestecându-se cu fulgii grei de zăpadă. Lehan fumează liniştit, şi-a lăsat până şi pălăria gri pe ochi şi pare să mediteze. Banca pe care stăm e deja albă şi mâinile-mi sunt îngheţate, de parcă şi-ar fi petrecut ziua într-un frigider. Mă uit în stânga şi în dreapta şi încă aştept. După câteva minute apare şi G. Părul blond pare acum şaten-deschis; e umed şi faţa îi străluceşte, acoperită de fulgi mici care se topesc încet. Zâmbeşte. Lehan îşi dă pălăria jos şi lasă pipa deoparte; pare mai bine dispus ca niciodată.

- Deci ai câştigat băiete?

- Da, în sfârşit!

Râd şi eu, râd şi ei.

G. poartă un palton de culoare gri şi are şi un fular albastru la gât. Eu îngheţ, doar mi-am uitat haina în cameră. Pierderi mici de memorie, nesemnificative.

Lehan se ridică şi pleacă, luându-şi bineînţeles pipa şi pălăria cu el. Cu toţi ştim că Lehan e dependent de pipa sa.

Rămâne doar o pâclă subţire de ceaţă şi multă albeaţă peste tot. Doar cerul e negru, cu mici pete ce strălucesc. Ne vorbesc stelele şi noi le răspundem telegrafic. G. îşi aprinde şi el o ţigară şi începe să dea uşor fumul cenuşiu afară din plămâni.

- N-ar trebui să fumezi.

- Da, da, ştiu. Dar e deja un obicei vechi. Îmi face plăcere, mă linişteşte.

Brusc, un zgomot ne întrerupe discutia obişnuită. Un fum se înalţă de undeva din clădirile din depărtare. O explozie, poate o bombă, cine ştie. G. aruncă o privire în direcţia respectivă, se înfofoleşte bine în palton şi îmi face un semn uşor cu mâna stângă. Plecăm. O coincidenţă portabilă. 

Despre pietre...

Îmi învârteam ieri rochia

La carnavalul trist,

Te-am căutat prin corturi

Credeam c-am să te vad,

Luptându-te cu leii

Cântând la un trombon,

Sau poate ca un clovn.

Dar nu erai acolo

Mă-ntreb... unde ai fost?

Poate pe-o plajă mică

Bahamas, poate Congo?

Cu pietrele în şlapi

Şi c-un batic în păr

N-am ştiut, nu ştiu nici azi,

De unde să te chem.

Şi mai vorbesc cu scoica

O-ntreb despre trecut

Îmi spune că-i târziu

S-arăt, să simt, să spun.

N-ai să te-arăţi nici mâine

La stâncile pustii,

N-ai să te-arăţi şi ştiu

E prea tarziu sa-ti scriu.

Nu îmi găsesc azi timpul

Nici mersul, nici parfumul

Nici rochia cenuşie

S-au dus toate... ca fumul. 

Vis-1.1.

Eu desenam cercuri în chiuveta udă, iar Else stătea pe parchet, rezemată de peretele verde. Sorbea uşor dintr-o cană cu lapte cald, iar părul ei brunet era strâns la spate într-o coadă lejeră.

Ea îmi vorbea de parcă aş fi fost Freud şi aş fi ştiut totul despre vise.

- Ştii, cred că ego-ul meu se întoarce la începuturi.

Am visat azi noapte că jucam un joc. Se numea “Cine s-a schimbat?”

X, Y, Z şi T erau acolo, aranjaţi sub formă de pătrat.

X avea o ţigară în mână, părul castaniu răvăşit şi tricoul murdar cu vopsea albastră; el era dorinţa, deci cel mai uman lucru.

Y era chiar în colţul opus, cei doi formând o diagonală. Era îmbracat în nuanţe de verde şi maro şi se comporta extrem de cald, cântând la chitară; el era prietenia.

Visul continua cu Z, care citea dintr-o carte de filosofie. Părul brunet îi era prins la spate într-o coadă, avea ochelari cu ramă subţire şi o cămaşă albastră în stilul celor din anii 80; el era speranţa.

Şi ultimul era T, care iniţial stătea ghemuit în colţul său; apoi se ridică şi era cu un cap mai înalt ca mine. Avea părul blond, ochii verzi şi un început de cioc; el era iubirea.

Eu eram în mijlocul pătratului şi învârteam o sticlă. L-am ales pe T. El m-a întrebat: “Cine s-a schimbat?”. Atunci am vrut să sparg pătratul, dar mă loveam de pereţi şi se strângeau în jurul meu ca o membrană. M-am trezit.

Spune-mi tu Richard, cine s-a schimbat? –

O priveam în continuare tăcut şi m-am speriat că va plânge. N-a făcut-o, aşa că i-am răspuns cu un glas jos: “Doar dragostea. E pe o altă stradă din Austria, sau poate Praga.”

Cărări

- E ceva ce nu putem schimba, pentru că nu ţine de noi. Nu am iubit oamenii la momentul potrivit pentru că ei nu ne-au vrut şi n-au găsit cuvintele pentru a ne ţine langa ei.

Am plecat ieri, am plecat chiar şi azi, doar că tu eşti prea orb ca să-ţi dai seama. Şi dacă vei stai puţin să te analizezi vei realiza că ceea ce-ţi doreşti zace în altă parte, în frânghiile roase ce controlează o păpuşă.

Zacem pe jos, complet rupţi de lume, neştiind de ce calorifer ruginit să ne agăţăm. Alternez între a te lăsa aici cu ea şi a pleca eu cu fantoma trecutului. Nu înţelegi, nu? Doar timpul îţi poate spune ce dramatic ai schimbat zarurile şi cum m-ai pierdut la jocul de cărţi. –

- Deschise geamul exact în momentul în care muzica porni. Contratimp.

A fost mereu un decalaj între ei doi. El dansa menuet şi ea picta păduri norvegiene. Ea nu purta niciodată mănuşi iarna, iar el îşi îndulcea cafeaua cu trei cuburi de zahăr brun.

I-am observat o vreme îndelungată, i-am pândit ca o insectă ciudată din morbidul întuneric, dar nu i-am judecat; căci ea era visătoare, iar el economisea pentru o nuntă la Paris.

Dar de ce s-ar fi căsătorit? Să-ţi plimbi mâna peste faţa cuiva nu e un motiv suficient pentru a îl iubi. -

Fragmente

Else era prinsă într-un punct, undeva aproape de disperare. Dacă ne-am uita pe o hartă a vieţii am vedea-o într-o încăpere strâmtă cu pereţii ce se apropie tot mai tare; există un singur coridor, dar acesta e plin de capcane mayaşe.

Bătea cu degetele în masă, iar praful împreună cu fumul de la ţigara picantă i se amestecau în păr, învârtindu-se printre bucle. Clopoţelul de la intrare sună, iar când îl recunoscu pe ‘Holmes’ aproape că sări de pe scaun.

- Ai întârziat exact 5 minute!

- Îmi cer scuze, mii de scuze, dar am fost prins într-o treabă… să spunem delicată.

- Bine, nu contează. Uite, aici e manuscrisul. Citeşte-l şi spune-mi ce părere ai. În fine, eu plec, ne vedem mâine.

“ E ceva elementar. Iubim ca să pierdem şi ne pierdem atunci când trebuie să ne reprezentăm propria identitate sau ceva în care credem. Mereu m-am lăsat condusă de impulsuri, până ce am realizat că e mai bine să gândeşti un lucru înainte să-l spui sau să îl faci. Acum scriu aceste rânduri pentru că ştiu unde am greşit şi mai ştiu că nu am cum să schimb asta. Niciun leucoplast nu ar putea remedia farfuriile sparte sau ciorapii rupţi.

Am început să mă schimb în urmă cu ceva vreme când indiferenţa oamenilor îmi juca feste. Am crezut că e un clovn simpatic, dar s-a dovedit a fi mai mult un ucigaş. Speranţa? Acea speranţă am abandonat-o pe un drum de ţară şi nici dacă mi-ai da o hartă cu locul respectiv n-aş mai vrea să o regasesc.

Nu-mi place să tastez întreaga zi mesaje, îmi place mai mult să admir cerul şi să răsfoiesc paginile cărţilor prăfuite din bibliotecă… “