Nostalgie.

Cad stropi mari, grei, ca de plumb, peste capetele noastre aplecate. Pelerina nu ajută, iar umbrela se răsuceşte atunci când încerc să o „aprind”. Ascultăm ploaia, împreună. Suntem umbre argintii, fantome, ne prindem mâinile şi ne pierdem.

Iese din maşină şi îşi bea cafeaua în fiecare dimineaţă de parcă ar trăi la munte: pune cinci cuburi de gheaţă şi puţin zahăr, lapte din belşug şi apă clocotită. Amestecul nu e dintre cele mai bune, dar măcar o trezeşte.

„Îmi plăcea să mă joc cu gheaţă şi lime-uri, cândva.”

Îi spuse asta zâmbind.

„Adică?”

„Adică eram o ciudată.”

„Şi acum?”

„Şi acum e la fel. Doar că ai apărut tu.”

„Şi asta schimbă ceva?”

„Da, schimbă totul.”

Îşi bea cafeaua cu paiul ca nu cumva să-şi păteze dinţii sau buzele cu negreală. Ghiceşte în zaţul cafelei după ce aceasta s-a evaporat. Cei 2500 de metri altitudine o ajută, fac aerul mai limpede şi magia mai simplă şi eficientă. Îi vrăjeşte mănuşile când el doarme în cort şi se plânge de degetele îngheţate.

Când ea îşi bea limonada o bea cu sare, iar ciocolata o mănâncă întotdeauna uşor topită.

El îşi strânge jacheta mai aproape de corp şi cască; deja e târziu, iar cele n nopţi nedormite îşi spun cuvântul. Cearcăne, o bătaie cu perne şi un „somn uşor” şoptit la ureche. Îţi aduci aminte?

Priveau răsăritul împreună, rătăcind pe străzi.

E prezentul, imaginaţia şi puţin din trecut, doar o propoziţie.

Tu, oriunde-ai fi, să ştii că îmi lipseşti.    

Condensare

De-aş putea ţi-aş ghici până şi în boabele de cafea; ţi-aş prezice viitorul, probabil puţin nuanţat pentru că m-aş autoinvita în el. Aş arunca apoi boabele, dar mai întâi aş face vrăji cu ele. Vrăji mărunte, nevinovate.

Ţi-aş croşeta o pătura pentru zilele în care doreşti să-ţi iei prânzul în Hoia sau pe o câmpie din Asia.

Ţi-aş găti în fiecare dimineaţă, ţi-aş amesteca gândurile cu ale mele şi ţi-aş călca toate cămăşile în carouri.

De-aş putea ţi-aş cânta sau desena, dar uneori mi se pare imposibil; când te văd simt că n-am voce şi nici creioane. 

Azi.

A început azi dimineaţă, deodată cu visul ce mi-a perturbat somnul; câteva pahare sparte, un ecran de telefon imposibil de privit şi speranţa că astăzi voi râde mai mult ca niciodată.

Bătea o briză uşoară, aducând cu ea miros de nisip şi păsări călătoare şi împingând norii departe de mâinile noastre obosite. În stânga o cabană mică şi părăsită îşi consuma micul dejun, iar câinii îi dădeau târcoale şi o apărau de străini, adică de noi.

Noi ne aşezăm în stratul de iarbă; verde, intens, ne cuprinde ca pe nişte păpuşi de plastelină jucându-se cu noi aşa cum îi dictează soarta. Spunem cuvinte magice şi apoi desenăm fluturi, îi decupăm, le dăm drumul să zboare. Sinceritate.

Am cântat împreună; toate acele mici părţi ce s-au destramat acum ceva timp par să revină împreună, lipite parcă de un super-glue invizibil.

Primăvara se îndrăgostesc oamenii. Primăvara îmi place să vorbesc la plural şi să-mi împletesc părul. Primăvara vreau să mă iei de mână şi să mă duci în fiecare zi într-un loc simplu, sincer, perfect, plin cu bondari şi mămăruţe. 

Lipsă...

Astăzi, ceva s-a schimbat. Când visam la drumuri întortocheate şi ani ce nu mai pot fi atinşi, când visam că pescuiam vise şi mâncam cu beţişoare chinezeşti, când dormeam şi îl vedeam zâmbind ca după o bătălie aprigă, ceva s-a schimbat. Poate e din cauză că e primăvară şi neuronul numărul 1 a hotărât că e timpul să renunţe la căciulă, nu ştiu…

După tăcere şi ignoranţă mă întreb dacă au vreun sens cuvintele. Probabil doar de a răstălmăci totul şi de a se juca încet, subtil, cu minţile noastre încă fragede. Ca şi minciunile ce-şi strecoară aţele şi ne mânuiesc ca pe nişte păpuşi inutile, aşa şi cuvintele, arme, poate puţin prea puternice în mâinile celui ce ştie să le folosească.

Şi ne rămân totuşi, zâmbetele; încă mai cred în ele, fără să am un motiv ascuns. Poate e de vină naivitatea, sau un fel de simţ extrasenzorial.

Mâine am să scriu o scrisoare, chemând speranţa. Ajutorul ei e mereu binevenit, ca un colac de salvare atunci când dezamagirea ne invadează ţărmurile mult prea sensibile. Ar fi trebuit să înveţe să înoate acum mult timp.

Şi la final îmi fac un nod dublu la şiret şi mă gândesc cât de frumoşi sunt oamenii şi cât de răi pot să devină. 

aliniate.

Fugeam pe străzile întunecate, pline de temeri ascunse pe sub gunoaie şi pantofi lăsaţi să fie purtaţi de altcineva. Mă opresc, îmi întorc de două ori cheiţa de la baza capului, iar gândurile ies la suprafaţă, ca o supă bine fiartă în care au fost adăugate condimentele potrivite. 

L. mă aştepta la colţ, cu mâinile în buzunar. Purta un hanorac gri, simplu, şi o pereche de blugi uzaţi. Iar şi iar, mereu aceeaşi imagine. În fiecare vis de sâmbătă noaptea cineva mă aşteaptă lângă o clădire în flăcări, aproape distrusă.

“Salut.”

Vorbele răsunau pur şi simplu. Nişte coarde subţiri vibrau în gâtlejul meu, dar oricât încercam nu le puteam da drumul, erau complet blocate.

“Eşti aici?”

Încercam, întindeam câte o mână, dar corpul nu părea să mă asculte.

“Ştii, m-am tot gândit. Poate până la urma urmei nu avem atât de multe lucruri în comun. Tu bei mereu apă plată, iar eu prefer berea; îmi place întunericul, în timp ce tu admiri răsăritul de soare; când dansezi te învârţi, dar mie îmi place să stau într-un singur loc. Înţelegi?”

Brusc, o înţepătură. Două, şase, optsprezece. Nenumărate. Se auzea muzica de undeva din fundal, probabil un casetofon uitat de douăzeci de ani pe stradă.

“Înţelegi?”

Mă ridic din pat şi sting lumina.

Visez cu ochii deschişi când mă plictisesc pentru că nu ştiu să croşetez.

L. apare şi dispare, de parcă l-aş lumina cu lanterna iar apoi s-ar topi singur în întuneric, contrar legilor fizicii.

Totul arată bine desenat pe colţul caietului, dar oare arată la fel de bine atunci când se materializează într-o lume prăfuită şi uitată? 

despre frig

Afară cerul fierbe – ca o tocăniţă de cartofi uitată pe aragaz. Fulgi se rostogolesc, iar vântul se joacă folosind bombe minuscule pentru a ne speria. Un “bum!” aici şi unul acolo şi toată lumea îşi acoperă capul cu mâinile albe, îngheţate. Vântul se roteşte, îşi dă drumul în prăpastie şi apoi urcă din nou.

Eu stau cu M. sprijinindu-mi coatele de balustradă şi învârtind în mâini cana fierbinte.

- Şi, ce facem acum că s-a terminat?

- Ei bine, nu ştiu. Presupun că ne întoarcem acasă.

- Pur şi simplu?

- Da.

Se lasă tăcerea. M. ştie foarte bine că aici nimic nu mai poate fi schimbat. Nu pentru mine. Nordul nu mi s-a potrivit niciodată. Frigul nu îmi îngheaţă doar oasele ci şi sentimentele, conştiinţa.

M. vorbeşte din nou, de data aceasta pentru a mă întreba când vom pleca. Prefer să nu îi răspund. Doar zâmbesc şi încep uşor să mă îndepărtez. Pentru că asta ştim să facem cel mai bine atunci când ne e frig; să plecăm, lăsându-i pe ceilalţi să ne caute prin firele subţiri de ceaţă.

M. mă strigă, dar nu aud nimic. Un hău mă cuprinde, nişte pereţi denivelaţi şi o substanţă albă ce curge neîncetat. Doar vântul mai vorbeşte, hieroglife, vorbe din altă viaţă. 

Vis-1.2.

Mici rotocoale ies din pipa maro, amestecându-se cu fulgii grei de zăpadă. Lehan fumează liniştit, şi-a lăsat până şi pălăria gri pe ochi şi pare să mediteze. Banca pe care stăm e deja albă şi mâinile-mi sunt îngheţate, de parcă şi-ar fi petrecut ziua într-un frigider. Mă uit în stânga şi în dreapta şi încă aştept. După câteva minute apare şi G. Părul blond pare acum şaten-deschis; e umed şi faţa îi străluceşte, acoperită de fulgi mici care se topesc încet. Zâmbeşte. Lehan îşi dă pălăria jos şi lasă pipa deoparte; pare mai bine dispus ca niciodată.

- Deci ai câştigat băiete?

- Da, în sfârşit!

Râd şi eu, râd şi ei.

G. poartă un palton de culoare gri şi are şi un fular albastru la gât. Eu îngheţ, doar mi-am uitat haina în cameră. Pierderi mici de memorie, nesemnificative.

Lehan se ridică şi pleacă, luându-şi bineînţeles pipa şi pălăria cu el. Cu toţi ştim că Lehan e dependent de pipa sa.

Rămâne doar o pâclă subţire de ceaţă şi multă albeaţă peste tot. Doar cerul e negru, cu mici pete ce strălucesc. Ne vorbesc stelele şi noi le răspundem telegrafic. G. îşi aprinde şi el o ţigară şi începe să dea uşor fumul cenuşiu afară din plămâni.

- N-ar trebui să fumezi.

- Da, da, ştiu. Dar e deja un obicei vechi. Îmi face plăcere, mă linişteşte.

Brusc, un zgomot ne întrerupe discutia obişnuită. Un fum se înalţă de undeva din clădirile din depărtare. O explozie, poate o bombă, cine ştie. G. aruncă o privire în direcţia respectivă, se înfofoleşte bine în palton şi îmi face un semn uşor cu mâna stângă. Plecăm. O coincidenţă portabilă. 

Despre pietre...

Îmi învârteam ieri rochia

La carnavalul trist,

Te-am căutat prin corturi

Credeam c-am să te vad,

Luptându-te cu leii

Cântând la un trombon,

Sau poate ca un clovn.

Dar nu erai acolo

Mă-ntreb... unde ai fost?

Poate pe-o plajă mică

Bahamas, poate Congo?

Cu pietrele în şlapi

Şi c-un batic în păr

N-am ştiut, nu ştiu nici azi,

De unde să te chem.

Şi mai vorbesc cu scoica

O-ntreb despre trecut

Îmi spune că-i târziu

S-arăt, să simt, să spun.

N-ai să te-arăţi nici mâine

La stâncile pustii,

N-ai să te-arăţi şi ştiu

E prea tarziu sa-ti scriu.

Nu îmi găsesc azi timpul

Nici mersul, nici parfumul

Nici rochia cenuşie

S-au dus toate... ca fumul. 

Vis-1.1.

Eu desenam cercuri în chiuveta udă, iar Else stătea pe parchet, rezemată de peretele verde. Sorbea uşor dintr-o cană cu lapte cald, iar părul ei brunet era strâns la spate într-o coadă lejeră.

Ea îmi vorbea de parcă aş fi fost Freud şi aş fi ştiut totul despre vise.

- Ştii, cred că ego-ul meu se întoarce la începuturi.

Am visat azi noapte că jucam un joc. Se numea “Cine s-a schimbat?”

X, Y, Z şi T erau acolo, aranjaţi sub formă de pătrat.

X avea o ţigară în mână, părul castaniu răvăşit şi tricoul murdar cu vopsea albastră; el era dorinţa, deci cel mai uman lucru.

Y era chiar în colţul opus, cei doi formând o diagonală. Era îmbracat în nuanţe de verde şi maro şi se comporta extrem de cald, cântând la chitară; el era prietenia.

Visul continua cu Z, care citea dintr-o carte de filosofie. Părul brunet îi era prins la spate într-o coadă, avea ochelari cu ramă subţire şi o cămaşă albastră în stilul celor din anii 80; el era speranţa.

Şi ultimul era T, care iniţial stătea ghemuit în colţul său; apoi se ridică şi era cu un cap mai înalt ca mine. Avea părul blond, ochii verzi şi un început de cioc; el era iubirea.

Eu eram în mijlocul pătratului şi învârteam o sticlă. L-am ales pe T. El m-a întrebat: “Cine s-a schimbat?”. Atunci am vrut să sparg pătratul, dar mă loveam de pereţi şi se strângeau în jurul meu ca o membrană. M-am trezit.

Spune-mi tu Richard, cine s-a schimbat? –

O priveam în continuare tăcut şi m-am speriat că va plânge. N-a făcut-o, aşa că i-am răspuns cu un glas jos: “Doar dragostea. E pe o altă stradă din Austria, sau poate Praga.”