Aşteptarea trecutului de la miezul nopţii

Suntem doi, despărţiţi de o barieră subţire, aproape invizibilă.

Ai aşteptat ca timpul să-ţi aducă înapoi ce ţi-a furat. Izolat într-un sat nordic, unde pescăruşii vorbesc şi pietrele se-nchină zeilor, ai stat s-asculţi în fiecare noapte bătaia din palme a valurilor. Ţi-a încărunţit părul şi mâinile-ţi sunt rănite, ai săpat prea mult în căutarea nemuririi. Te mai văd câteodată cum îţi strângi lucrurile de pe masa prăfuită de lemn, iar apoi pleci. Niciodată nu voi afla unde.

Eu îmi petrec timpul pierzându-l. E foarte simplu, nu trebuie să faci nimic. Când fantomele mă prind de gleznă încerc să scap. Uneori reuşesc să fug, alte dăţi mă trezesc în faţa aceleiaşi farfurii murdare şi nu-mi dau seama cum aş putea să o curăţ. Nimic nu pare să funcţioneze.

Când vreau să zbor îmi închipui o plută cu doi străini pe ea. Se lasă purtaţi de curentul rece şi pescaruşii vorbesc limba lor.

Cineva ia un burete de pe jos, e plin de praf de cretă, şi şterge această tablă a trecutului.

Cumpără-mi mănuşi roşii, umbrele sau pantofi; degeaba, nimic din ce-am cântat nu mai poate fi transformat în tăcere. 

Eroziune.

Am erodat tot ce mi-ai dat: mentă, cuişoare, cacao şi sentimente.

A rămas un râu limpede ce acum spală hainele negre ale timpului. Le-a murdărit cu funingine acum multă vreme. Se juca singur pe o coastă pustie şi privea cum marea îşi sapă mormântul în nisip şi-şi lasă acolo membrele infirme sau gândurile deja fumate. Atunci a plouat cenuşiu şi marea a plecat acasă. Şi-a luat pelerina galbenă şi a fugit. El, timpul, a rămas cu ochii goi, căutând eternitatea şi fantezia. Erau chiar sub nasul lui, dar mirosul de peşte îl ameţise deja.

Am erodat 12 ore din zi pentru tine: le-am facut piatră, dinamită şi nămol; le-am facut cuvinte, senzualitate şi ţigări.

Când fulgeră timpul se adăposteşte în copaci. Se caţără în ei şi le răzuieşte coaja sperând că va câştiga ceva. Cândva a găsit o domnişoară naufragiată ce-şi căuta copilăria, dar nu a ţinut-o prea mult în preajma lui. La început îi plăceau cuvintele ei şi părul rebel ce şi-l dădea pe spate, dar apoi au ajuns să-l plictisească. Acum iese seara şi vorbeşte cu marea pentru că se simte singur.

Am erodat un castel şi m-am prelins deodată cu apa prin cotloanele înguste. Ecoul mersului meu e şi el ruginit.

Uneori mai culeg mierle de pe gard şi-ţi sculptez nimfe într-o carte pe care n-o vei citi… 

Căderea.

‘ Doar dacă aş putea să-mi prind visele de un planor şi să le dau drumul, undeva spre mijlocul mării; poate acolo ar fi mai fericite. ’

- Frumos final. Dar cum ţi-a venit ideea?

- Eh, mergeam ieri pe stradă când mi-a căzut un papuc. Am mai făcut caţiva paşi până ce s-a desprins şi celălalt, iar apoi, cu picioarele goale, am traversat iarba călcând peste florile albastre. Doar peste cele albastre. Şi am călcat un fluture, nu l-am văzut. Când am ridicat piciorul am observat praful argintiu curgându-mi de pe talpă şi corpul lui făcându-se una cu pământul. L-am auzit când mă striga şi l-am luat în palme. L-am îngropat într-un loc frumos, acolo unde soarele nu apune niciodată.

- Şi ce legătură are asta?

- Nici una, cred. Dar totul s-a întâmplat atât de demult, încât nici nu mai ţin minte de unde a început…

- Haide, povesteşte-mi. Nu poate fi atât de rău.

- Dar a trecut atât de mult timp…

- Timpul? Cine-l măsoară şi cum? Oamenii? Ei nu ştiu nimic. Sunt doar marionete, fac doar ce cred de cuviinţă şi se pierd în nişte goluri intangibile.

- Da, oamenii. Ei, pierduţi într-un spaţiu vast, putrezit. Un cotlon al timpului pe care nimeni nu-l poate atinge. Dar să-ţi povestesc…

Creioane.

Liniştea din bibliotecă îi apărea ca un tentacul de caracatiţă ce încerca să-i sugrume trecutul, cel pe care nici nu-l avea. Într-un fel ar fi preferat să-l uite, să-l îngroape sub un nuc şi să scrie descântece noaptea târziu. Pe de altă parte nici nu ştia cu adevărat ce-şi doreşte de la acel trecut demult uitat.

Camera era largă, pereţii albi cu câteva tablouri agăţate haotic. Mesele de stejar erau în general libere, cu excepţia a trei persoane printre care se afla şi ea. Îşi încrunta sprâncele într-un mod ce promitea multe riduri la bătrâneţe şi bătea cu un creion verde în masă. Brusc îşi aduse aminte. Amnezia se topi ca o îngheţată de ciocolată în iulie şi ea începu să vorbească atrăgând privirile tuturor.

‘ Era şase mai. Ne plimbam pe străduţele Parisului şi râdeam. De orice, de nimeni. Aveam o pungă gri, umplută de nişte creioane. Când am ajuns în locul unde răsare soarele l-am rugat să mă deseneze. Mi-a spus că nu ştie. Şi totuşi l-am convins.

În august plecam la mare. Alergam desculţi prin nisip şi construiam castele. Ne jucam cu focul şi cu visele, jonglam cu ele.

Ieri i-am văzut chipul: un portret în creion. Am crezut că a venit să mă vadă, pentru prima dată.

Ma-ntreb dacă uneori ţi-e dor de mine, atunci când vorbeşti despre vreme sau când ţi-e sete. ’

Slăbiciuni

Vocea ta e ca un pansament ce se înfăşoară în jurul mâinilor mele arse. Ascultă-mă, azi, te rog ascultă-mă. Aş vrea uneori să dansăm, ca două păpuşi într-o cutie muzicală. Să porţi un costum simplu, negru şi eu o rochie albastră. Aş vrea să-mi pui flori în păr când răsare soarele.

 

Umbrela cu pete roşii se deschide, iar ploaia o erodează încet, ca un prădător fără milă. Am un monstru sub pat şi-mi spune că n-o să mă iubeşti niciodată. Mă joc cu bondari, îi rog să mă-nţepe, mi-e frică şi fug. Vrei să fugi după mine, te rog?

 

Îţi memorez cuvintele şi mă joc cu ele când dormi sau pleci. Ştii, e ciudat când mă trezesc dimineaţa. Aş vrea să simt miros de cafea şi iasomie, dar simţurile refuză să mă asculte. Mă-ntreb… pot să fac eu ceva pentru tine? Pot să-ţi iau mâinile în ale mele şi să ai încredere în mine? Pot să fiu ca ploaia, să-ţi spăl părul şi să mă joc cu el?

Dezvăluiri.

Else Schwarz privea undeva în gol, trecând de umbra fadă aruncată de haina lui ‘Holmes’. Acesta stătea crispat, bătând ritmic cu degtele în masa prăfuită. Chelnerul se învârtea în jurul lor la fiecare cinci minute, întrebându-i dacă doresc o cafea sau un ceai. Tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare, până când ‘Holmes’, într-un mod necaracteristic lui, decise să o rupă.

- Domnişoară Schwarz, vă simţiţi bine?

- Nu, azi nu. Ştii, uneori mă întreb cum ar fi să mă aşez lângă un boschetar din parc şi să-i povestesc despre viaţa mea. Să-i spun de ce îmi plac rochiile roşii, mătasea şi pantofii franţuzeşti cu toc. Omul acela m-ar privi ciudat şi s-ar gândi că sunt nebună, că nu ştiu să preţuiesc bogaţia, splendoarea. Dar spune-mi tu ‘Holmes’, la ce îmi folosesc toate acestea când nu am cu cine să le împart? Mă gândesc că dacă o să-mi expun gândurile şi sentimentele pe o tavă oamenii o să se repeadă la ele ca nişte animale de pradă şi o să le sfâşie, înainte ca măcar să le cerceteze.

Else se opri brusc şi îşi privi unghiile. ‘Holmes’ se retrase într-o stare de bulversare totală şi cuvintele păreau nişte brioşe stricate ce i-ar fi dat dureri de stomac. Totuşi, făcu un efort.

- Eu chiar nu ştiu ce să spun, domnişoară Schwarz. Nu mă aşteptam ca dumneavoastră să fiţi o persoană atât de profundă.

Se scărpină după ceafă cu un uşor aer de vinovăţie, sperând că ea se va ridica şi va pleca lăsând în urmă conversaţia patetică.

- Ai dreptate, nu sunt. Poate ar trebui să schimb ceva. Da, acum ştiu şi ce. ‘Holmes’, eu trebuie să plec. Ne vedem mâine aici, la aceeaşi oră. Şi apropo, când vii adu cu tine şi o servietă bleumarin. Neapărat bleumarin.

- Sigur domnişoară Schwarz. Dar pot să întreb de ce?

- Întrebările sunt o pedeapsă pentru cei ce nu ştiu să le pună. Vei afla mâine, răbdare.

Aruncă două bacnote pe masa cu piciorul strâmb şi făcând o rotire de 90 de grade ieşi pe uşa cafenelei. Rămăsese doar o aromă vagă de parfum, praf şi un sacou roşu uitat pe spătarul scaunului. ‘Holmes’ ridică uşor o sprânceană neştiind ce să mai creadă. Ori a băut mult noaptea trecută şi încă o bântuie vaporii alcoolului, ori s-a gândit să-şi spele păcatele şi să devină o persoană bună. Nu-mi pot da seama.

‘Holmes’ se ridică şi el, învârtindu-şi bastonul în aer şi gândindu-se că are nevoie de un nou joben. Strada era pe jumătate pustie; tot ce se mai auzea era lătratul unui câine ce-şi pierduse ursuleţul de pluş şi un râs isteric ce nu prevestea nimic bun.

Plasa de vise.

Pământul se prăbuşea într-un spaţiu iluzioriu şi nu ştia încotro să-şi îndrepte paşii, căci gravitaţia era prea ocupată bând cafea cu găurile negre. O sferă perfectă, înconjurată de praf şi trei linii bej din care curgea continuu ţărână brună. O avalanşă, o cascadă, o navă spaţială şi câteva sfori îmbibate în alcool; toate sateliţi ai micii noastre planete. Aerul era greu şi tremura în permanenţă, de parcă cineva i-ar fi împuns cu un ac nervurile sensibile. Pete verzi, ape ce-ţi induceau delirul şi un nucleu: copacul. Rădăcinile se întindeau pe mii de kilometrii îmbrăţişând pietrele şi orice le ieşea în cale. Rădăcini bombate, triunghiulare şi vorbitoare ce-ţi dădeau ‘bună ziua’ dacă le zâmbeai. Şi frunzele copacului erau ca nişte alveole uriaşe ce-şi împrăştiau continuu tentaculele de un verde crud.

Noi toţi locuim aici, fiecare pe frunza sa. Uneori câţiva din locuitori vor să zboare, dar de cele mai multe ori îşi uită aripile imaginare pe masa din bucătărie şi cad în gol. Încearcă apoi să se agaţe de braţele copacului, dar tot ce rămâne sunt ţipetele crunte ce zgârie porii lumii din jur.

Mie îmi place să culeg scoici. Atunci când vine primăvara valurile de nisip lovesc trunchiul copacului inundând unele ramuri, iar când pleacă lasă în urmă nu doar scoici, ci şi peşti morţi şi bidoane umplute cu fericire. Când adun destule cochilii, împletesc un colier din funii roşii şi apoi le aranjez pe el. Îl agăţ pe crengile tinere, iar păsările carnivore mănâncă din el uneori.

Ieri dimineaţă mi s-a întâmplat ceva ciudat. Mă plimbam de-a lungul ramurii numărul 475 şi-mi număram paşii. Când am ajuns la 20 m-am oprit. În faţa mea stătea un om. Era înalt şi părul îi cădea pe umeri, iar în mâna stângă avea o suliţă. În jurul gâtului i se împleteau vene albastre-arămii şi purta scoici cusute pe o funie gri. A trecut pe lângă mine şi nu m-am putut opri, l-am prins de mână.

24 de seri târzii şi un foc de tabără. Să nu ma-ntrebi cum se învârte timpul căci nu ştiu.

Câteodată se uită la mine şi pot vedea totul prin ochii lui, dar alte dăţi se ascunde şi mă lovesc de un labirint complicat plin de pânze de paianjen şi muşcături de scorpion. Azi însă, m-a privit şi mi-a spus că trebuie să plecăm. Nu l-am întrebat de ce sau unde. Un instinct mut mă leagă de mâinile lui, nişte cătuşe invizibile. Îmi închid ochii şi mă prefac că sunt oarbă atunci când îi ating chipul. Poate când vom pleca voi deschide ochii şi-l voi privi din nou, dar cumva mi-e teamă.

Străluceşte o lumină difuză afară şi copacul se cutremură.

- Du-mă departe, vrei?

- Încă puţin. Încă puţin şi vom putea trage cortina, promit.

Zgomotele suliţelor se aud din ce în ce mai tare, iar ţipetele oamenilor taie rădăcinile copacului, scurtându-le câte o mână sau un picior în fiecare zi.

Şi zburăm într-o navă spaţială şi lăsăm totul în urmă: focul, lacătele sparte şi întunericul derizoriu. Se prelinge cerul în spate, ca o piatră aruncată într-un lac. Praful se transformă în materie şi materia în resturi. Timpul se joacă, împleteşte margarete în părul fetelor frumoase şi pe noi ne uită într-o cutie mecanică.

- Să ştii că azi nu mi-e teamă şi nu vreau să mă întorc inapoi. Vreau să alerg prin iarbă dimineaţa devreme şi să vorbesc cu veveriţele. Mi-e dor de soare, e ca şi cum nu l-aş fi văzut niciodată.

Zâmbeşte, un zâmbet arcuit de 5 muşchi perfecţi. Şi totul se opreşte…

- Hm, e frig aici. Nu credeam niciodată că poate fi atât de frig la mare.

Îmi pune pe umeri un sacou negru cu mânecile îmbibate în nisip, iar apoi mă ia în braţe.

Levitez într-un spaţiu ciudat. Mi-e frică de întuneric, mereu mi-a fost. Mi-e dor de ce nu am avut, dar aş putea avea. E ca şi cum am găsit cheia, dar am îngropat prea adânc cufărul unde mi-am ascuns papucii. E ca şi cum ar zbura un fluture chel în jurul meu. Ai putea tu oare să-l faci din nou omidă, aşa, ca prin magie? Ştiu că poţi, aşa cum poţi să răsuceşti corzile timpului. Mi-e frică de tăcerea ce înăbuşă orice gând sau zgomot din capul meu. Mi-e frică să nu mă împiedic de o creangă şi să cad într-un hău numit uitare…