11 iulie 2010

Creioane.

Liniştea din bibliotecă îi apărea ca un tentacul de caracatiţă ce încerca să-i sugrume trecutul, cel pe care nici nu-l avea. Într-un fel ar fi preferat să-l uite, să-l îngroape sub un nuc şi să scrie descântece noaptea târziu. Pe de altă parte nici nu ştia cu adevărat ce-şi doreşte de la acel trecut demult uitat.

Camera era largă, pereţii albi cu câteva tablouri agăţate haotic. Mesele de stejar erau în general libere, cu excepţia a trei persoane printre care se afla şi ea. Îşi încrunta sprâncele într-un mod ce promitea multe riduri la bătrâneţe şi bătea cu un creion verde în masă. Brusc îşi aduse aminte. Amnezia se topi ca o îngheţată de ciocolată în iulie şi ea începu să vorbească atrăgând privirile tuturor.

‘ Era şase mai. Ne plimbam pe străduţele Parisului şi râdeam. De orice, de nimeni. Aveam o pungă gri, umplută de nişte creioane. Când am ajuns în locul unde răsare soarele l-am rugat să mă deseneze. Mi-a spus că nu ştie. Şi totuşi l-am convins.
În august plecam la mare. Alergam desculţi prin nisip şi construiam castele. Ne jucam cu focul şi cu visele, jonglam cu ele.
Ieri i-am văzut chipul: un portret în creion. Am crezut că a venit să mă vadă, pentru prima dată.
Ma-ntreb dacă uneori ţi-e dor de mine, atunci când vorbeşti despre vreme sau când ţi-e sete.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu