13 iulie 2010

Căderea.

Doar dacă aş putea să-mi prind visele de un planor şi să le dau drumul, undeva spre mijlocul mării; poate acolo ar fi mai fericite.

- Frumos final. Dar cum ţi-a venit ideea?
- Eh, mergeam ieri pe stradă când mi-a căzut un papuc. Am mai făcut caţiva paşi până ce s-a desprins şi celălalt, iar apoi, cu picioarele goale, am traversat iarba călcând peste florile albastre. Doar peste cele albastre. Şi am călcat un fluture, nu l-am văzut. Când am ridicat piciorul am observat praful argintiu curgându-mi de pe talpă şi corpul lui făcându-se una cu pământul. L-am auzit când mă striga şi l-am luat în palme. L-am îngropat într-un loc frumos, acolo unde soarele nu apune niciodată.
- Şi ce legătură are asta?
- Nici una, cred. Dar totul s-a întâmplat atât de demult, încât nici nu mai ţin minte de unde a început
- Haide, povesteşte-mi. Nu poate fi atât de rău.
- Dar a trecut atât de mult timp
- Timpul? Cine-l măsoară şi cum? Oamenii? Ei nu ştiu nimic. Sunt doar marionete, fac doar ce cred de cuviinţă şi se pierd în nişte goluri intangibile.
- Da, oamenii. Ei, pierduţi într-un spaţiu vast, putrezit. Un cotlon al timpului pe care nimeni nu-l poate atinge. Dar să-ţi povestesc

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu