Plasa de vise.

Pământul se prăbuşea într-un spaţiu iluzioriu şi nu ştia încotro să-şi îndrepte paşii, căci gravitaţia era prea ocupată bând cafea cu găurile negre. O sferă perfectă, înconjurată de praf şi trei linii bej din care curgea continuu ţărână brună. O avalanşă, o cascadă, o navă spaţială şi câteva sfori îmbibate în alcool; toate sateliţi ai micii noastre planete. Aerul era greu şi tremura în permanenţă, de parcă cineva i-ar fi împuns cu un ac nervurile sensibile. Pete verzi, ape ce-ţi induceau delirul şi un nucleu: copacul. Rădăcinile se întindeau pe mii de kilometrii îmbrăţişând pietrele şi orice le ieşea în cale. Rădăcini bombate, triunghiulare şi vorbitoare ce-ţi dădeau ‘bună ziua’ dacă le zâmbeai. Şi frunzele copacului erau ca nişte alveole uriaşe ce-şi împrăştiau continuu tentaculele de un verde crud.

Noi toţi locuim aici, fiecare pe frunza sa. Uneori câţiva din locuitori vor să zboare, dar de cele mai multe ori îşi uită aripile imaginare pe masa din bucătărie şi cad în gol. Încearcă apoi să se agaţe de braţele copacului, dar tot ce rămâne sunt ţipetele crunte ce zgârie porii lumii din jur.

Mie îmi place să culeg scoici. Atunci când vine primăvara valurile de nisip lovesc trunchiul copacului inundând unele ramuri, iar când pleacă lasă în urmă nu doar scoici, ci şi peşti morţi şi bidoane umplute cu fericire. Când adun destule cochilii, împletesc un colier din funii roşii şi apoi le aranjez pe el. Îl agăţ pe crengile tinere, iar păsările carnivore mănâncă din el uneori.

Ieri dimineaţă mi s-a întâmplat ceva ciudat. Mă plimbam de-a lungul ramurii numărul 475 şi-mi număram paşii. Când am ajuns la 20 m-am oprit. În faţa mea stătea un om. Era înalt şi părul îi cădea pe umeri, iar în mâna stângă avea o suliţă. În jurul gâtului i se împleteau vene albastre-arămii şi purta scoici cusute pe o funie gri. A trecut pe lângă mine şi nu m-am putut opri, l-am prins de mână.

24 de seri târzii şi un foc de tabără. Să nu ma-ntrebi cum se învârte timpul căci nu ştiu.

Câteodată se uită la mine şi pot vedea totul prin ochii lui, dar alte dăţi se ascunde şi mă lovesc de un labirint complicat plin de pânze de paianjen şi muşcături de scorpion. Azi însă, m-a privit şi mi-a spus că trebuie să plecăm. Nu l-am întrebat de ce sau unde. Un instinct mut mă leagă de mâinile lui, nişte cătuşe invizibile. Îmi închid ochii şi mă prefac că sunt oarbă atunci când îi ating chipul. Poate când vom pleca voi deschide ochii şi-l voi privi din nou, dar cumva mi-e teamă.

Străluceşte o lumină difuză afară şi copacul se cutremură.

- Du-mă departe, vrei?

- Încă puţin. Încă puţin şi vom putea trage cortina, promit.

Zgomotele suliţelor se aud din ce în ce mai tare, iar ţipetele oamenilor taie rădăcinile copacului, scurtându-le câte o mână sau un picior în fiecare zi.

Şi zburăm într-o navă spaţială şi lăsăm totul în urmă: focul, lacătele sparte şi întunericul derizoriu. Se prelinge cerul în spate, ca o piatră aruncată într-un lac. Praful se transformă în materie şi materia în resturi. Timpul se joacă, împleteşte margarete în părul fetelor frumoase şi pe noi ne uită într-o cutie mecanică.

- Să ştii că azi nu mi-e teamă şi nu vreau să mă întorc inapoi. Vreau să alerg prin iarbă dimineaţa devreme şi să vorbesc cu veveriţele. Mi-e dor de soare, e ca şi cum nu l-aş fi văzut niciodată.

Zâmbeşte, un zâmbet arcuit de 5 muşchi perfecţi. Şi totul se opreşte…

- Hm, e frig aici. Nu credeam niciodată că poate fi atât de frig la mare.

Îmi pune pe umeri un sacou negru cu mânecile îmbibate în nisip, iar apoi mă ia în braţe.

Levitez într-un spaţiu ciudat. Mi-e frică de întuneric, mereu mi-a fost. Mi-e dor de ce nu am avut, dar aş putea avea. E ca şi cum am găsit cheia, dar am îngropat prea adânc cufărul unde mi-am ascuns papucii. E ca şi cum ar zbura un fluture chel în jurul meu. Ai putea tu oare să-l faci din nou omidă, aşa, ca prin magie? Ştiu că poţi, aşa cum poţi să răsuceşti corzile timpului. Mi-e frică de tăcerea ce înăbuşă orice gând sau zgomot din capul meu. Mi-e frică să nu mă împiedic de o creangă şi să cad într-un hău numit uitare…