Lumini surde.

Da domnule, aceasta este o metaforă. Da, vom abera, ne vom arunca în braţele unor valuri invizibile şi scoicile ne vor mânca picioarele înfometate. Cine? Ele, degetele! Vom rupe nişte flori şi vom afla că cei ce ne iubesc sunt pe un alt continent, mult prea îndepărtat.

Nişte muzică aruncată în interiorul unui pahar cu piciorul lat, ca o băutură expirată. M-am tot întrebat ce bluză să-mi iau din dulap, ce molii să alung de pe amintiri, ce cutii să deschid azi; sau mai bine să-mi închid ochii şi să-mi setez mintea pe realitate? Nu, nu acum…

Îmi arunc şlapii undeva în nisip şi merg mai departe. Luminile par să vină de nicăieri, coboară din valurile violente şi-mi orbesc până şi tălpile. Nu le pot prinde în mână, oricât de mult aş vrea. Le văd degetele subţiri cu unghiile netăiate, dar n-am cum să le ating căci de fapt nu sunt acolo.

Lumina vine din om, din zâmbetele dintr-o cafenea sau strângerile subtile ale mâinilor, din gesturi.

Lumina vine din el, atunci când îşi dă jos şapca de pe cap, îşi scutură părul şi începe să îl aranjeze cu o mişcare aparent studiată, atunci când zâmbeşte nevinovat şi-mi spune că nu el a mâncat ciocolata rămasă de ieri seară.

Lumina vine de peste tot, chiar dacă noi nu o putem auzi. De la cele mai mărunte lucruri până la aripile unui elefant, ea se împrăştie peste tot şi melcii o consumă prin trompele lor invizibile. Noi, cei mici, ne hrănim şi noi cu ea.

Da domnule, aceasta este o mărturie. E târziu, casc, iar cutia de bomboane trozneşte zgomotos în timp ce o arunc pe masă cu un gest nepăsător. Şi-mi închid ochii fără să-mi dau seama, visând la seri de mai şi margarete aruncate de la o fereastră spartă.

Indicibil.

Nas roşu ingheţat.

Mâini degerate.

Haine prea subţiri.

Muşchii feţei crispaţi într-un zâmbet cât se poate de adevărat, însă.

Cred că sunt cam minus treisprezece grade, daca nu şi mai frig.

- Salut! Cum a mers azi?

Abia reuşesc să articulez cuvintele; buzele mele sunt crăpate şi nici nu-mi mai găsesc gândurile, cred că s-au ascuns undeva departe, într-o cutie a minţii mele.

- A mers super! Am câştigat!

Se reped toţi trei la mine şi mă strâng ca într-o menghină.

- Să ştiţi că asta nu e îmbrăţişare, e crimă!

Mă simt deja ceva mai bine, entuziasmul lor mă face şi pe mine veselă şi plină de energie. Ştiu că peste câteva ore vom sărbători şi mă voi putea cufunda în zâmbetele lor sincere şi voi uita de orice urmă de superficialitate ce mi-a marcat ziua.

Masa de prânz – ştearsă din memorie.

Somnul de amiază – şters şi el.

O rochie aleasă la întâmplare din dulap şi o pereche de pantofi albaştri, culeşi şi ei de undeva din imaginaţia mea. O mână întinsă pe care o prind şi n-aş vrea să-i dau niciodată drumul.

- Ştii, cravata mea se asortează cu pantofii tăi.

Zâmbetul ce iluminează mereu camera.

Ne îndreptăm către parter, unde toţi s-au adunat. Sărbătorim. Pahare de şampanie, muzica perfectă şi globurile disco ce ne orbesc puţin câte puţin; dar în fond niciuna din acestea nu contează cu adevărat. Nici n-aş putea spune ce contează de fapt, pot însă să presupun.

Piruetele mele şi râsetele lui înconjoară camera şi se întorc la noi, ca un bumerang. Zăpada de afară curge încet pe geamuri, un bec ieftin s-a ars pe coridor, o domnişoară îşi rupe tocul, iar eu îmi aşez capul pe umărul lui fără să-mi amintesc exact unde sunt sau de ce.

- Hai să mergem să ne-ascundem pantofii undeva. O să îi căutăm mâine…

Decepţie.

Chipul i se crispează sub umbra tuturor acestor poveri invizibile. Mi-e şi frică să merg mai aproape; ştiu în sinea mea că pentru câteva secunde doar va sta acolo şi nu-mi va spune nimic, iar apoi se va ridica şi va pleca fără să se uite la mine. Şi eu? Eu mă voi duce după el, îi voi pune mâna dreaptă pe umăr şi îi voi spune că totul va fi bine. Va zâmbi, uitându-se undeva în gol şi va pleca mai departe. Viitorul e uneori atât de uşor de ghicit. Îl pot desena în palmă şi chiar să i-l arăt şi lui, dar ştiu că nu va recunoaşte nimic. Şi totul va trece mai repede ca o ploaie de primavară…

În dimineaţa aceea totul părea să meargă bine, dar poate că era doar în capul meu. Un soare anemic intra pe fereastra camerei mele în timp ce tremuram de frig. Totuşi zâmbeam, văzându-l cât e de entuziasmat. Metri, unghiuri, măsurători: asta era tot ce îmi trecea prin cap la ora aceea. Nu m-aş fi putut gândi la nimic altceva cu toată acea presiune pe umeri. Ştiu că ne-a întrerupt bătaia în uşă. Era A. şi ne chema la micul-dejun. Totul a zburat într-un ritm ameţitor, până ce s-a făcut după-amiază. Nici nu mi-am dat seama cum a curs timpul, pur şi simplu m-am trezit înconjurată de zăpadă şi râsete îngheţate; oamenii dansau în jurul meu şi am ştiut că e timpul să mă trezesc.

Îmi ţineam pumnii strânşi, mănuşile erau rigide iar căciula îmi cădea într-o parte. Şi ce? Atmosfera era mult prea euforică pentru a mă putea gândi la acele nimicuri superficiale. Ei treceau pe lângă mine, îi salutam, le uram succes şi încercam să schiţez un zâmbet cu ajutorul căruia să-mi acopăr nerăbdarea. Eu, copilul nerăbdător. Unde mi-aţi ascuns dulciurile, oare?

Şi decepţia nu s-a lăsat deloc aşteptată. De fapt, dacă veţi ţine un calendar cu dăţile în care vine veţi vedea că ea niciodată nu se lasă aşteptată, ci din contră, vine la ore fixe.

Totul se topeşte în jurul meu, ca o ciocolată prost fabricată. Luminile se sting, iar eu nu mai pot percepe nimic altceva decât un întuneric confuz.

Lecitină.

“ Şi toţi melcii îşi făceau de cap când m-am trezit. Dansând pe mese sau desenând forme din cretă. Melcii zboară atunci când le dai lecitină, să ştii. Le cresc nişte aripi lungi, roşcate, pline de vene albăstrui, iar când încep să le mişte îşi iau imediat zborul, fără să-ţi dai seama. “

Bzz, bzz.

Urechile-mi ţiuiau. Frigul de afară pătrundea în fiecare os, chiar şi în piele, poate chiar şi în creier. Auzeam o voce, dar părea mult prea departe pentru a îi putea prinde rezonanţa în palme. Şi brusc s-a aprins lumina. M-am trezit cu o cană de ciocolată caldă arzându-mi palmele deja deteriorate de frig. Apoi totul s-a derulat rapid: nişte schiuri aruncate într-un compartiment, ne-am urcat cu toţii în autocar şi am pornit spre locul unde se croşetează destinele. Iar melcii, ei bine, ei dansau în continuare, doar că masa şi-a mai pierdut câte un picior pe parcurs.

O numărătoare inversă, câteva cifre afişate electronic pe un panou; nimic altceva. De ce ne daţi doar atât?

Schiurile se îndreaptă şi deja a şi pornit, înainte ca eu să termin de clipit: o respiraţie întretăiată şi urletele unei mulţimii în delir. E mereu delirul, nu? Cel ce ne mişcă venele şi le dă gândurilor picioare. Aterizare; genunchi îndoiţi şi o mimică fericită. Câştigă, din nou. Zăpada se scurge pe nişte umerii împietriţi, dizolvă tot ce-i stă în cale, iar dacă ar putea ştiu că ar dizolva şi fericirea noastră efemeră. Slăbiciuni.

Am nevoie de nişte lecitină ca să-mi amintesc când voi putea fi acolo. Azi, mâine? Nu cred. Voi fi cândva, într-o zi cand soarele-şi va deschide şi el ochii şi-mi va zâmbi de după nişte reflectoare. Pe pereţii camerei mele dansează melci. Şi aripile cresc subit din carne vie. Eu mâine voi fi acolo.

Sete feroce.

Nu-mi amintesc exact când a început să ningă aşa. Numiţi amnezie, sau poate doar ignoranţă, această boală ce a început să-mi cuprindă amintirile, sensul vieţii şi până şi măruntaiele sufletului. Prind bulgării de mână, ca pe nişte mici copii desenaţi cu cretă de un detectiv pe jumătate beat. (De ce ne îmbătăm ca nişte inconştienţi cu vise, cu toată această ficţiune ce ne consumă interiorul, precum un mic parazit, şi ne lasă goi odată plecat?). Acum, au trecut deja şapte zile şi totul s-a scurs prin nişte canale murdare. N-aş mai putea să prind zăpada în palme fără să mă aleg cu nişte urme de noroi pe piele.

Tot ce-am spus, ce-am făcut, ce-am desenat pe asfalt. Înghiţit de o zăpadă sezonieră, plimbăreaţă, trecătoare. Înghiţit de propriile noastre gânduri carnivore, ce ne mănâncă şi pe noi, zi de zi.

Ea îşi rotea corpul pe gheaţa subţire, fără să privească în sus. De unde să ştie că totul se va topi la răsărit? Dansul încă mai continua, părea că nici măcar eternitatea nu va fi capabilă să spună care e sfârşitul. Dar eternitatea ne bate în geam şi ne împuşcă inconştienţa.

El se desprindea de pe sol şi se invârtea în aer. Artistul. Un glob strălucea, undeva în depărtare, înfăţişând un dans atipic. Materialul hainelor flutura anemic, iar muzica se distanţa tot mai tare.

“Mă pierd…”

O şoaptă la miezul nopţii.

Publicul aclama piruetele şi cerea mai mult, mereu mai mult.

Ea îşi şterse rujul de pe buze cu palma firavă şi apoi îi prinse mâna. Ultima figură. Se învârteau tot mai tare până când lumea căzu în bezna ei obişnuită.

El o ridică şi o aruncă. Nicăieri. Gheaţa îşi desfăcu braţele şi începu să aplaude şi ea, cu degetele ei mici şi răsucite.

“Mi-e sete…”

Scrum(bie)

E pauza de cafea.

Toată lumea îşi ridică hainele de pe mesele prăfuite şi iese cu zgomot afară, vorbind despre ceea ce s-a petrecut până acum. Adică nimic. Mereu vorbim despre nimic şi despre cât de palpitant ni se pare acesta. Zi de zi, oră de oră…
Să tragem cortina vişinie peste această plictiseală cotidiană şi să ne întoarcem la ceea ce ni se pare cu adevărat important.

Melodia aceea italiană răsună în boxe. Are un iz special azi, doar azi. Mâine îmi va părea seacă şi neinspirată, dar azi, azi e altceva.

Captivi, uitaţi într-o plasă de vise, de fluturi, printre nişte enumeraţii complicate ce nu mai au final. Şi ce va fi maine? Cine va veni să ne bată în poarta cu vopsea scorojită?

Vom ghici, împreună, în nişte pietre culese de pe un ţărm necunoscut; vom dansa printre fulgi, exact aşa cum ne-au spus oamenii de zăpadă de pe stradă.

Timpul se învârteşte, ca un mic titrez pe o stradă franţuzească cu un nume pe care pur şi simplu nu-l pot pronunţa dintr-o suflare. Scrumul lui se aşterne peste noi, o peliculă subţire, de parcă tocmai ar fi plouat. Cu suflete, cu vise. Dar vom primi noi vreodată ceea ce ne dorim?
Hai să ne învârtim viitorul în palme şi să ne croşetăm o căciulă…

Parfum.

… Şi am dormit întreaga vară cu imaginaţia suspendată printre frânturi de iluzii.

Şansa de a ne lua rămas-bun. Timpul ne va spune de la ce, sau de la cine. Nu, aşteptarea nu ne va duce mai aproape de nisipul irosit.

Ceea ce ne dorim se lasă aşteptat. Aceleaşi magazine cu bomboane glazurate, doar că zaharul s-a maturizat în timp ce noi ne relaxam pe banca de rezervă.

O bucată de lămâie căzută pe jos acum patru ani, neschimbată; un hibrid al monotoniei ce ne ţine speranţele şi standardele undeva sus.

Rotocoale de fum în părul meu, rotocoale ce s-au amestecat cu lipsa oxigenului din aerul montan. Toate, incluse în traseul marcat cu roşu al actualei noastre vieţi. Adăugăm şi hainele largi, împrumutate pentru câteva ore şi pozele experimentale din eprubetele trecutului. Multe, sau prea puţine? Ne vom aminti şi alergătura după copilărie în timp ce ne rătăceam pe străzile Mănăşturului.

Niciodată de ajuns. Confesiunile după miezul noptii, în speranţa că nu ne veţi judeca după bluzele albastre pe care le purtăm.

Nimic în plus de spus, doar o invitaţie. Urmaţi-ne în cotloanele pline de dezinteres ale minţii noastre. :)

Meniul piersici agresive.

Azi, cerul îşi risipeşte forţele. Nu ştiu de ce. Ţipetele profanează tăcerea terasei singuratice, iar luminile nocturne zboară precum licuricii dezbrăcaţi. Azi, cerul ne întreabă ce mai fac piersicile şi pe unde ne-am pierdut lumânările trecutului…

Copilăria ne izbeşte de peste tot, din pereţii murdari ai cochiliei, din vocile metalice şi din iarba albastră. Noapte la munte, printre brazi, ocoliţi de timp şi totuşi transformaţi în cenuşă, noapte ce se prelinge printre degetele noastre şi nu o mai putem prinde cu nicio capcană de muşte. Şi un castel răsare dintre urmele de scrum, se înalţă tot mai sus, condus de un covor imaginar şi o ciocolată devorată pe jumătate.

Băncuţele din parc se ceartă, impreuna cu boscheţii şi picioarele nebune ce se plimbă singure pe stradă. Noi toţi, copii. Iar copacii, copacii dansează step şi consumă acadele.

Apusul ne închide ochii, ne machiază pleoapele şi obrajii pentru o ultimă dată.

Cotidian (III)

Rochie neagră aruncată la gunoi (bifat). Rochie roşie luată din dulap (bifat). Sms trimis la o oră târzie lui Holmes (bifat, bineînţeles).

Cum ar putea domnişoara cu nasul ridicat să uite aceste detalii importante?

Închide uşa apartamentului senil şi pleacă, cu paşi mici şi apăsaţi pe tocurile gen zgârie nori.

Ora cinci dimineaţa.

“ Mă întreb ce face mademoiselle aici… “ se gândeşte Holmes contrariat.

Îşi aprinde o ţigaretă subţire, iar după nici treizeci de secunde un bărbat înalt apare de după colţ. O ia în braţe, o sărută uşor iar apoi îşi dă jos pălăria. Ea aruncă nervoasă ţigareta mentolată pe jos şi îi trage o palmă.

“ Auch! Câtă violenţă pe domnişoara Schwarz! “

Gândurile lui Holmes se răstălmăcesc în timp ce o a treia persoană, de data aceasta o femeie, îmbrăcată într-o rochie stil anii 30’ îşi face apariţia din aceeaşi direcţie ca bărbatul.

“ Deci, se întâlneşte cu sora ei şi cu domnul-perfecţiune-la-minut pe străzile obscure din Paris şi îmi dă sms să ne întâlnim la şase dimineaţa la cafenea? Femeile sunt nebune! “