Roşu şi lumini.

- Hai că te eliberez, doar e mult prea târziu ca să pot face altceva…

- Serios?

- Da, eşti liber să-ţi cauţi papucul stâng, deşi mă îndoiesc că e acolo unde ţi-l închipui tu. Probabil îşi pierde vremea printr-un local cu luminile arse şi bea bere cu ciorapii rupţi.

- Nu ar putea face niciodată aşa ceva. Doar e papucul meu stâng!

- Şi mănuşa mea roşie părea inocentă, dar de fapt vroia să fugă de-acasa cu o curea de piele.

Aşa ieşim din cuşca noastră mică, ne căutăm rădăcinile prin cele mai ciudate locuri, iar apoi ne mirăm că le-am pierdut urma. Rătăciţii răsar din pământ dupa o ploaie cruntă, dansând pe ritmurile morbide. Clape, chitară, o tobă, du-mă departe.

Papucul stâng se strecoară pe lângă uşă, nevăzut, iar cu ajutorul unui ciorap spânzurat reuşeşte să ajungă la fereastră. Sare, ţopăie puţin, iar apoi o ia la goană către o locaţie necunoscută. 24 de străzi, 5 blocuri şi un singur lift în care trebuie să ajungă; dar capacul de canal de pe strada numărul 8 se clatină, iar papucul alunecă şi el cu zgomot, lăsându-se apoi purtat de o maşina către eternitate. “Nu cred că vreau să mă mai întorc acolo. Era frig, umed şi mirosea a şobolani. Aveam mereu o problemă cu pantalonii şi ştiu că nici cămăşile nu prea mă plăceau. De ce să mă întorc? Doar pentru ea? Nu, chiar nu mai are rost acum.” Gândurile papucului se revarsă ca un potop şi fără să-şi dea seama se trezeşte în cel mai luminat loc în care fusese vreodată. Parisul.

Oricine ar fi privit pe aleea din parc ar fi zărit o mănuşă roşie, dantelată, trăgând un cărucior rupt dupa ea. Era dată cu rimel şi purtând tocuri înalte, fără să-i pese de ploaia agresivă sau de tunetele supărătoare ce încercau s-o oprească. Era imbatabilă. S-a postat în marginea parcului aşteptând un taxi, iar când acesta a apărut şi-a ridicat cu delicateţe rochia, lăsând la vedere un picior lung, roşu şi atractiv. Maşina a oprit imediat, fără ca şoferul să stea pe gânduri. Domnişoara mănuşă a comandat pe un ton grav “strada numărul 16, vă rog”. Taxiul a pornit cu un zgomot ciudat, iar piese din el păreau să cadă în timp ce acesta se deplasa. Şi după 15 minute domnişoara mănuşă roşie a ajuns la destinaţie.

- Ştii, nu cred că cineva ar vrea vreodată să se întoarcă în trecut.

- Eu te aprob.

- Da, dar de ce? Să fie oare mirosul de putred pe care acesta îl are uneori, sau e doar senzaţia că vei da piept cu toate acele amintiri neplăcute?

- Eu cred că sunt amândouă.

- Şi dacă nu e niciuna?

- Dacă nu ar fi niciuna atunci noi n-am fi aici, ci acolo.

- Acolo…? În trecut?

- Exact.

- Dar nu suntem, suntem aici. Şi totul s-a terminat, cortina s-a tras, aplauzele s-au auzit împreună cu ecoul lor, iar eu sunt aici şi crede-mă că nu mai vreau să plec.  

Mici minciuni.

Minciunile se ambalează singure într-o cutie colorată, cu funde şi panglici verzi. Un miros mentolat, amestecat cu frăguţe şi poate puţină scorţişoară din când în când, dar gustul e mereu acelaşi: amar. O mică bombă sub piciorul meu stâng şi un arc aruncat cât mai aproape de conştiinţă. Unde e minciuna bine fabricată? Unde e miciuna strălucitoare, aranjată şi parfumată? Probabil s-a evaporat; iar tu, se pare că nu mai ştii să minţi atât de bine ca acum cinci zile.

Uite un material prăfuit cum se destramă, se amestecă într-un bol cu trecutul şi obţinem o pudră incandescentă. Hai să ne ardem mâinile cu amintiri, poate rănile ne vor convinge că minciuna se destramă doar atunci când îţi calci în picioare sentimentele sezoniere.

Şi încă un soare bej trece prin perdeaua mea, dar e prea târziu. Ceas spart pe jos plus două ace de gămălie egal prea târziu, ţi-am cusut inima altundeva.

Minciuna nu pleacă niciodată de acasă fără să-şi ia o pălărie de soare. Nu vrea să se ardă sau să-şi degradeze pielea translucidă, ar fi un mare păcat. De obicei îşi cumpără o îngheţată cu ciocolată de la colţ şi apoi face o plimbare prin parc, în căutarea următoarelor victime. Probabil ai sunat-o ieri seară şi i-ai spus că voi fi pe banca numărul cinci, aşa că a venit direct acolo. Din păcăte, a fost puţin prea târziu, eram deja departe, în drum spre mare. 

Eu, cea cu umărul dezgolit.

Totul începe ca un desen animat. O bucată de cretă roşie aruncată în mijlocul poienii verzi e tot ceea ce ochii noştri pot sesiza pentru moment. Ne rememorăm trecutul, cel de neatins, cel infect, cel exilat. Totul e doar un răspuns la o întrebare ce nu a fost pusă. Vom naşte suspiciuni? Probabil. Şi totuşi, ştim că cei ce vor fi roşi de morbida curiozitate nu vor avea niciodată prilejul de a ne chestiona în privinţa sentimentelor noastre obscure.

Noi plecăm şi rămân doar eu pe tabla de şah – un pion gata să fie înjunghiat de nebunii ce se plimbă apatici. Îi evit şi mă scufund într-o poartă a timpului ce mă duce peste tot şi niciunde.

1.1. Nu vreau să ratez şi de data asta. Nu, nu, nu. E deja 11.30. Să-l sun? Sau să pun telefonul jos şi să plec în lumea mea imaginară în căutarea răspunsurilor fugare? Şi uite că ecranul se aprinde: “1 mesaj recepţionat”. Închid ochii, e cam singurul lucru pe care instinctul mi-l sugerează înaintea dezastrului. Tsunami, cutremur, tornadă. P, M sau C? Care puncte sunt coliniare, care unghi are 30 de grade? “Beibi”, inimile noastre nu sunt congruente. Suntem doar materie cenuşie în spaţii diferite. Ha! Praf în vânt, în plete şi-n ochi. Şi-l văd mâine pe stradă cu un Porsche şi-o domnişoară brunetă. Dar inima? Oare sub ce canal infect a îngropat-o?

1.2. Vorbim despre vreme şi despre cum bat vânturile de vest.

- Şi cum te distrezi tu când ninge?

Ei bine, nu mă distrez deloc. Fulgii se lasă greu, ca o copertină de plumb, nesănătoasă. M-aş putea îmbolnăvi, aş putea tuşi sau aş putea pur şi simplu să migrez în ţările calde. Eu zbor doar în florile albastre şi evit albinele ce miros a brânză dulce. Polenul cade de peste tot şi mă trezesc alunecând în fânul moale. Păpădie, ia-mă cu tine când ţi se usucă frunzele şi du-mă unde te poartă briza.

- Hei, tu! Mai eşti acolo?

Nu, am plecat demult, să ştii. Şi acum suni la un interfon inexistent, căci blocul meu gri s-a dărâmat. Mă uit în gol câteva clipe, iar apoi îmi iau tălpăşiţa şi te las vorbind singur. Mă strigi de două ori din pragul uşii, dar ghici ce… eu nu te mai aud. Tic-tac, şi-am explodat.

1.3. Noaptea asta e diferită, sunt sigură de asta. Deschid cartea de bucate şi mă pregătesc pentru un nou dezastru culinar. Pagina 93, paragraful 2: “3 aripi de liliac, o buturugă roz, 2 unghii false, un gram de nesimţire şi un fir de păr blond”. Amestec invers acelor de ceasornic şi buf!, un pisoi vărgat apare de după soba de teracotă.

- Ce spui de puţin usturoi?

- Ştii, eu în adâncul sufletului cred că nebunia mea e contagioasă.  

Risipă.

Încerc să-mi curăţ urmele de nebunie lăsate pe podea şi să-mi culeg zâmbetele din pomii ce tocmai au înflorit.

Primăvară devorată de razele de soare ce eşti!

Ştii, o jumătate de piatră gri, bombată, te aşteaptă undeva sub acest cer. Stă şi vegetează în ploaie, aşteptând ca picurii iuţi să sece şi albastrul să revină. Pur şi simplu aşteaptă, răsfoind cărţi şi reviste despre cum se iubesc pietrele.  

- Sunteţi gata? Intraţi în 3 minute.

Ultimele bătăi în tobe se aud, iar apoi un murmur general umple sala părăsind-o ca şi cum nici nu ar fi fost acolo. Ecou. Cinsprezece dansatori costumaţi în negru, adăugăm mirosul de cenuşă şi piele şi puţin unt pe o farfurie spartă; poarta spre scenă se deschide cu un click mecanic.

Suntem aici, simţim şi aerul cu miros de levănţică ce ne bate obraznic în faţă şi agitaţia publicului dusă la extrem, până spre fanatism.

Braţul stâng zvâcneşte, un reflector cade pe scenă şi totul pare să se destrame; un film prost făcut? A căzut aparatul în smoală şi s-a umplut cu praf?

Dă-ţi jos breteaua, cea închipuită, dă-ţi jos bigudiurile din cap şi bea ultimul pahar cu suc de pe masă. Da, tu, cel din colţ!

Parchetul se cutremură iar, dar ne oprim înainte ca noaptea să ne înfăşoare într-un giulgiu mult prea gros pentru pielea noastră de vară.  

Lumini surde.

Da domnule, aceasta este o metaforă. Da, vom abera, ne vom arunca în braţele unor valuri invizibile şi scoicile ne vor mânca picioarele înfometate. Cine? Ele, degetele! Vom rupe nişte flori şi vom afla că cei ce ne iubesc sunt pe un alt continent, mult prea îndepărtat.

Nişte muzică aruncată în interiorul unui pahar cu piciorul lat, ca o băutură expirată. M-am tot întrebat ce bluză să-mi iau din dulap, ce molii să alung de pe amintiri, ce cutii să deschid azi; sau mai bine să-mi închid ochii şi să-mi setez mintea pe realitate? Nu, nu acum…

Îmi arunc şlapii undeva în nisip şi merg mai departe. Luminile par să vină de nicăieri, coboară din valurile violente şi-mi orbesc până şi tălpile. Nu le pot prinde în mână, oricât de mult aş vrea. Le văd degetele subţiri cu unghiile netăiate, dar n-am cum să le ating căci de fapt nu sunt acolo.

Lumina vine din om, din zâmbetele dintr-o cafenea sau strângerile subtile ale mâinilor, din gesturi.

Lumina vine din el, atunci când îşi dă jos şapca de pe cap, îşi scutură părul şi începe să îl aranjeze cu o mişcare aparent studiată, atunci când zâmbeşte nevinovat şi-mi spune că nu el a mâncat ciocolata rămasă de ieri seară.

Lumina vine de peste tot, chiar dacă noi nu o putem auzi. De la cele mai mărunte lucruri până la aripile unui elefant, ea se împrăştie peste tot şi melcii o consumă prin trompele lor invizibile. Noi, cei mici, ne hrănim şi noi cu ea.

Da domnule, aceasta este o mărturie. E târziu, casc, iar cutia de bomboane trozneşte zgomotos în timp ce o arunc pe masă cu un gest nepăsător. Şi-mi închid ochii fără să-mi dau seama, visând la seri de mai şi margarete aruncate de la o fereastră spartă.

Indicibil.

Nas roşu ingheţat.

Mâini degerate.

Haine prea subţiri.

Muşchii feţei crispaţi într-un zâmbet cât se poate de adevărat, însă.

Cred că sunt cam minus treisprezece grade, daca nu şi mai frig.

- Salut! Cum a mers azi?

Abia reuşesc să articulez cuvintele; buzele mele sunt crăpate şi nici nu-mi mai găsesc gândurile, cred că s-au ascuns undeva departe, într-o cutie a minţii mele.

- A mers super! Am câştigat!

Se reped toţi trei la mine şi mă strâng ca într-o menghină.

- Să ştiţi că asta nu e îmbrăţişare, e crimă!

Mă simt deja ceva mai bine, entuziasmul lor mă face şi pe mine veselă şi plină de energie. Ştiu că peste câteva ore vom sărbători şi mă voi putea cufunda în zâmbetele lor sincere şi voi uita de orice urmă de superficialitate ce mi-a marcat ziua.

Masa de prânz – ştearsă din memorie.

Somnul de amiază – şters şi el.

O rochie aleasă la întâmplare din dulap şi o pereche de pantofi albaştri, culeşi şi ei de undeva din imaginaţia mea. O mână întinsă pe care o prind şi n-aş vrea să-i dau niciodată drumul.

- Ştii, cravata mea se asortează cu pantofii tăi.

Zâmbetul ce iluminează mereu camera.

Ne îndreptăm către parter, unde toţi s-au adunat. Sărbătorim. Pahare de şampanie, muzica perfectă şi globurile disco ce ne orbesc puţin câte puţin; dar în fond niciuna din acestea nu contează cu adevărat. Nici n-aş putea spune ce contează de fapt, pot însă să presupun.

Piruetele mele şi râsetele lui înconjoară camera şi se întorc la noi, ca un bumerang. Zăpada de afară curge încet pe geamuri, un bec ieftin s-a ars pe coridor, o domnişoară îşi rupe tocul, iar eu îmi aşez capul pe umărul lui fără să-mi amintesc exact unde sunt sau de ce.

- Hai să mergem să ne-ascundem pantofii undeva. O să îi căutăm mâine…

Decepţie.

Chipul i se crispează sub umbra tuturor acestor poveri invizibile. Mi-e şi frică să merg mai aproape; ştiu în sinea mea că pentru câteva secunde doar va sta acolo şi nu-mi va spune nimic, iar apoi se va ridica şi va pleca fără să se uite la mine. Şi eu? Eu mă voi duce după el, îi voi pune mâna dreaptă pe umăr şi îi voi spune că totul va fi bine. Va zâmbi, uitându-se undeva în gol şi va pleca mai departe. Viitorul e uneori atât de uşor de ghicit. Îl pot desena în palmă şi chiar să i-l arăt şi lui, dar ştiu că nu va recunoaşte nimic. Şi totul va trece mai repede ca o ploaie de primavară…

În dimineaţa aceea totul părea să meargă bine, dar poate că era doar în capul meu. Un soare anemic intra pe fereastra camerei mele în timp ce tremuram de frig. Totuşi zâmbeam, văzându-l cât e de entuziasmat. Metri, unghiuri, măsurători: asta era tot ce îmi trecea prin cap la ora aceea. Nu m-aş fi putut gândi la nimic altceva cu toată acea presiune pe umeri. Ştiu că ne-a întrerupt bătaia în uşă. Era A. şi ne chema la micul-dejun. Totul a zburat într-un ritm ameţitor, până ce s-a făcut după-amiază. Nici nu mi-am dat seama cum a curs timpul, pur şi simplu m-am trezit înconjurată de zăpadă şi râsete îngheţate; oamenii dansau în jurul meu şi am ştiut că e timpul să mă trezesc.

Îmi ţineam pumnii strânşi, mănuşile erau rigide iar căciula îmi cădea într-o parte. Şi ce? Atmosfera era mult prea euforică pentru a mă putea gândi la acele nimicuri superficiale. Ei treceau pe lângă mine, îi salutam, le uram succes şi încercam să schiţez un zâmbet cu ajutorul căruia să-mi acopăr nerăbdarea. Eu, copilul nerăbdător. Unde mi-aţi ascuns dulciurile, oare?

Şi decepţia nu s-a lăsat deloc aşteptată. De fapt, dacă veţi ţine un calendar cu dăţile în care vine veţi vedea că ea niciodată nu se lasă aşteptată, ci din contră, vine la ore fixe.

Totul se topeşte în jurul meu, ca o ciocolată prost fabricată. Luminile se sting, iar eu nu mai pot percepe nimic altceva decât un întuneric confuz.

Lecitină.

“ Şi toţi melcii îşi făceau de cap când m-am trezit. Dansând pe mese sau desenând forme din cretă. Melcii zboară atunci când le dai lecitină, să ştii. Le cresc nişte aripi lungi, roşcate, pline de vene albăstrui, iar când încep să le mişte îşi iau imediat zborul, fără să-ţi dai seama. “

Bzz, bzz.

Urechile-mi ţiuiau. Frigul de afară pătrundea în fiecare os, chiar şi în piele, poate chiar şi în creier. Auzeam o voce, dar părea mult prea departe pentru a îi putea prinde rezonanţa în palme. Şi brusc s-a aprins lumina. M-am trezit cu o cană de ciocolată caldă arzându-mi palmele deja deteriorate de frig. Apoi totul s-a derulat rapid: nişte schiuri aruncate într-un compartiment, ne-am urcat cu toţii în autocar şi am pornit spre locul unde se croşetează destinele. Iar melcii, ei bine, ei dansau în continuare, doar că masa şi-a mai pierdut câte un picior pe parcurs.

O numărătoare inversă, câteva cifre afişate electronic pe un panou; nimic altceva. De ce ne daţi doar atât?

Schiurile se îndreaptă şi deja a şi pornit, înainte ca eu să termin de clipit: o respiraţie întretăiată şi urletele unei mulţimii în delir. E mereu delirul, nu? Cel ce ne mişcă venele şi le dă gândurilor picioare. Aterizare; genunchi îndoiţi şi o mimică fericită. Câştigă, din nou. Zăpada se scurge pe nişte umerii împietriţi, dizolvă tot ce-i stă în cale, iar dacă ar putea ştiu că ar dizolva şi fericirea noastră efemeră. Slăbiciuni.

Am nevoie de nişte lecitină ca să-mi amintesc când voi putea fi acolo. Azi, mâine? Nu cred. Voi fi cândva, într-o zi cand soarele-şi va deschide şi el ochii şi-mi va zâmbi de după nişte reflectoare. Pe pereţii camerei mele dansează melci. Şi aripile cresc subit din carne vie. Eu mâine voi fi acolo.

Sete feroce.

Nu-mi amintesc exact când a început să ningă aşa. Numiţi amnezie, sau poate doar ignoranţă, această boală ce a început să-mi cuprindă amintirile, sensul vieţii şi până şi măruntaiele sufletului. Prind bulgării de mână, ca pe nişte mici copii desenaţi cu cretă de un detectiv pe jumătate beat. (De ce ne îmbătăm ca nişte inconştienţi cu vise, cu toată această ficţiune ce ne consumă interiorul, precum un mic parazit, şi ne lasă goi odată plecat?). Acum, au trecut deja şapte zile şi totul s-a scurs prin nişte canale murdare. N-aş mai putea să prind zăpada în palme fără să mă aleg cu nişte urme de noroi pe piele.

Tot ce-am spus, ce-am făcut, ce-am desenat pe asfalt. Înghiţit de o zăpadă sezonieră, plimbăreaţă, trecătoare. Înghiţit de propriile noastre gânduri carnivore, ce ne mănâncă şi pe noi, zi de zi.

Ea îşi rotea corpul pe gheaţa subţire, fără să privească în sus. De unde să ştie că totul se va topi la răsărit? Dansul încă mai continua, părea că nici măcar eternitatea nu va fi capabilă să spună care e sfârşitul. Dar eternitatea ne bate în geam şi ne împuşcă inconştienţa.

El se desprindea de pe sol şi se invârtea în aer. Artistul. Un glob strălucea, undeva în depărtare, înfăţişând un dans atipic. Materialul hainelor flutura anemic, iar muzica se distanţa tot mai tare.

“Mă pierd…”

O şoaptă la miezul nopţii.

Publicul aclama piruetele şi cerea mai mult, mereu mai mult.

Ea îşi şterse rujul de pe buze cu palma firavă şi apoi îi prinse mâna. Ultima figură. Se învârteau tot mai tare până când lumea căzu în bezna ei obişnuită.

El o ridică şi o aruncă. Nicăieri. Gheaţa îşi desfăcu braţele şi începu să aplaude şi ea, cu degetele ei mici şi răsucite.

“Mi-e sete…”