Dezvăluiri.

Else Schwarz privea undeva în gol, trecând de umbra fadă aruncată de haina lui ‘Holmes’. Acesta stătea crispat, bătând ritmic cu degtele în masa prăfuită. Chelnerul se învârtea în jurul lor la fiecare cinci minute, întrebându-i dacă doresc o cafea sau un ceai. Tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare, până când ‘Holmes’, într-un mod necaracteristic lui, decise să o rupă.

- Domnişoară Schwarz, vă simţiţi bine?

- Nu, azi nu. Ştii, uneori mă întreb cum ar fi să mă aşez lângă un boschetar din parc şi să-i povestesc despre viaţa mea. Să-i spun de ce îmi plac rochiile roşii, mătasea şi pantofii franţuzeşti cu toc. Omul acela m-ar privi ciudat şi s-ar gândi că sunt nebună, că nu ştiu să preţuiesc bogaţia, splendoarea. Dar spune-mi tu ‘Holmes’, la ce îmi folosesc toate acestea când nu am cu cine să le împart? Mă gândesc că dacă o să-mi expun gândurile şi sentimentele pe o tavă oamenii o să se repeadă la ele ca nişte animale de pradă şi o să le sfâşie, înainte ca măcar să le cerceteze.

Else se opri brusc şi îşi privi unghiile. ‘Holmes’ se retrase într-o stare de bulversare totală şi cuvintele păreau nişte brioşe stricate ce i-ar fi dat dureri de stomac. Totuşi, făcu un efort.

- Eu chiar nu ştiu ce să spun, domnişoară Schwarz. Nu mă aşteptam ca dumneavoastră să fiţi o persoană atât de profundă.

Se scărpină după ceafă cu un uşor aer de vinovăţie, sperând că ea se va ridica şi va pleca lăsând în urmă conversaţia patetică.

- Ai dreptate, nu sunt. Poate ar trebui să schimb ceva. Da, acum ştiu şi ce. ‘Holmes’, eu trebuie să plec. Ne vedem mâine aici, la aceeaşi oră. Şi apropo, când vii adu cu tine şi o servietă bleumarin. Neapărat bleumarin.

- Sigur domnişoară Schwarz. Dar pot să întreb de ce?

- Întrebările sunt o pedeapsă pentru cei ce nu ştiu să le pună. Vei afla mâine, răbdare.

Aruncă două bacnote pe masa cu piciorul strâmb şi făcând o rotire de 90 de grade ieşi pe uşa cafenelei. Rămăsese doar o aromă vagă de parfum, praf şi un sacou roşu uitat pe spătarul scaunului. ‘Holmes’ ridică uşor o sprânceană neştiind ce să mai creadă. Ori a băut mult noaptea trecută şi încă o bântuie vaporii alcoolului, ori s-a gândit să-şi spele păcatele şi să devină o persoană bună. Nu-mi pot da seama.

‘Holmes’ se ridică şi el, învârtindu-şi bastonul în aer şi gândindu-se că are nevoie de un nou joben. Strada era pe jumătate pustie; tot ce se mai auzea era lătratul unui câine ce-şi pierduse ursuleţul de pluş şi un râs isteric ce nu prevestea nimic bun.

Plasa de vise.

Pământul se prăbuşea într-un spaţiu iluzioriu şi nu ştia încotro să-şi îndrepte paşii, căci gravitaţia era prea ocupată bând cafea cu găurile negre. O sferă perfectă, înconjurată de praf şi trei linii bej din care curgea continuu ţărână brună. O avalanşă, o cascadă, o navă spaţială şi câteva sfori îmbibate în alcool; toate sateliţi ai micii noastre planete. Aerul era greu şi tremura în permanenţă, de parcă cineva i-ar fi împuns cu un ac nervurile sensibile. Pete verzi, ape ce-ţi induceau delirul şi un nucleu: copacul. Rădăcinile se întindeau pe mii de kilometrii îmbrăţişând pietrele şi orice le ieşea în cale. Rădăcini bombate, triunghiulare şi vorbitoare ce-ţi dădeau ‘bună ziua’ dacă le zâmbeai. Şi frunzele copacului erau ca nişte alveole uriaşe ce-şi împrăştiau continuu tentaculele de un verde crud.

Noi toţi locuim aici, fiecare pe frunza sa. Uneori câţiva din locuitori vor să zboare, dar de cele mai multe ori îşi uită aripile imaginare pe masa din bucătărie şi cad în gol. Încearcă apoi să se agaţe de braţele copacului, dar tot ce rămâne sunt ţipetele crunte ce zgârie porii lumii din jur.

Mie îmi place să culeg scoici. Atunci când vine primăvara valurile de nisip lovesc trunchiul copacului inundând unele ramuri, iar când pleacă lasă în urmă nu doar scoici, ci şi peşti morţi şi bidoane umplute cu fericire. Când adun destule cochilii, împletesc un colier din funii roşii şi apoi le aranjez pe el. Îl agăţ pe crengile tinere, iar păsările carnivore mănâncă din el uneori.

Ieri dimineaţă mi s-a întâmplat ceva ciudat. Mă plimbam de-a lungul ramurii numărul 475 şi-mi număram paşii. Când am ajuns la 20 m-am oprit. În faţa mea stătea un om. Era înalt şi părul îi cădea pe umeri, iar în mâna stângă avea o suliţă. În jurul gâtului i se împleteau vene albastre-arămii şi purta scoici cusute pe o funie gri. A trecut pe lângă mine şi nu m-am putut opri, l-am prins de mână.

24 de seri târzii şi un foc de tabără. Să nu ma-ntrebi cum se învârte timpul căci nu ştiu.

Câteodată se uită la mine şi pot vedea totul prin ochii lui, dar alte dăţi se ascunde şi mă lovesc de un labirint complicat plin de pânze de paianjen şi muşcături de scorpion. Azi însă, m-a privit şi mi-a spus că trebuie să plecăm. Nu l-am întrebat de ce sau unde. Un instinct mut mă leagă de mâinile lui, nişte cătuşe invizibile. Îmi închid ochii şi mă prefac că sunt oarbă atunci când îi ating chipul. Poate când vom pleca voi deschide ochii şi-l voi privi din nou, dar cumva mi-e teamă.

Străluceşte o lumină difuză afară şi copacul se cutremură.

- Du-mă departe, vrei?

- Încă puţin. Încă puţin şi vom putea trage cortina, promit.

Zgomotele suliţelor se aud din ce în ce mai tare, iar ţipetele oamenilor taie rădăcinile copacului, scurtându-le câte o mână sau un picior în fiecare zi.

Şi zburăm într-o navă spaţială şi lăsăm totul în urmă: focul, lacătele sparte şi întunericul derizoriu. Se prelinge cerul în spate, ca o piatră aruncată într-un lac. Praful se transformă în materie şi materia în resturi. Timpul se joacă, împleteşte margarete în părul fetelor frumoase şi pe noi ne uită într-o cutie mecanică.

- Să ştii că azi nu mi-e teamă şi nu vreau să mă întorc inapoi. Vreau să alerg prin iarbă dimineaţa devreme şi să vorbesc cu veveriţele. Mi-e dor de soare, e ca şi cum nu l-aş fi văzut niciodată.

Zâmbeşte, un zâmbet arcuit de 5 muşchi perfecţi. Şi totul se opreşte…

- Hm, e frig aici. Nu credeam niciodată că poate fi atât de frig la mare.

Îmi pune pe umeri un sacou negru cu mânecile îmbibate în nisip, iar apoi mă ia în braţe.

Levitez într-un spaţiu ciudat. Mi-e frică de întuneric, mereu mi-a fost. Mi-e dor de ce nu am avut, dar aş putea avea. E ca şi cum am găsit cheia, dar am îngropat prea adânc cufărul unde mi-am ascuns papucii. E ca şi cum ar zbura un fluture chel în jurul meu. Ai putea tu oare să-l faci din nou omidă, aşa, ca prin magie? Ştiu că poţi, aşa cum poţi să răsuceşti corzile timpului. Mi-e frică de tăcerea ce înăbuşă orice gând sau zgomot din capul meu. Mi-e frică să nu mă împiedic de o creangă şi să cad într-un hău numit uitare…

O prelată întinsă.

Două buturugi şi o creangă ruptă, totul pentru a ne facilita drumul spre funia cafenie. Frângem, rupem, strângem în braţe şi apoi întoarcem spatele frunzelor călcate; ne-am plictisit de ploaie.

Liniştea s-a prelins ca un strop de acid pe parbriz şi cuprinşi de ea am uitat de noi, am intârziat. O alergare uşoară printre copacii uzi şi animaluţe ce se-ascundeau din calea furtunii. S-au mai auzit două zgomote stinse iar arbitrul mi-a spus clar: ‘minutul 74’.

Priveşte în urmă, scurt, şi adu-ţi aminte ce ai uitat. Totul. Bucăţile de pânză, aţa, acul. M-a oprit un şanţ care mi-a adus în minte direcţia, era spre stânga, printr-un tufiş înghesuit pe o hartă. Să ne-ntoarcem paşii acum.

Uneori, ştii, deschid o carte şi îi fur semnul, desenez feţe şi mustăţi gândindu-mă la râsetele zgomotoase şi la zâmbetele de acum trei ani. Sau trei zile? Uneori îmi pătez singură bluza cu cerneală şi te rog să o speli, detergentul tău miroase mai bine şi maşina ta de spălat e nouă. Uneori beau cafea cu gheaţă şi simt mirosul de trandafiri striviţi când deschid cafetiera.

N-ai cum să întorci firul acesta subţire. Oricât de ros ar fi, orice cuţit ai folosi va rămâne mereu la fel, imposibil de schimbat.

Şi am ajuns cu ploaia pe umeri la un alt banal sfârşit. Am aruncat impermeabilul undeva departe şi ne-am luat parfumul de mai înapoi. Am făcut tot ce am fi putut face pentru a te întoarce, dar ştim, ţările calde sunt mereu mai primitoare. Şi mai bătrâne, oare? Nu, nu, deviem.

Am pornit la demontat, de parcă am fi lucrat la un service auto. Ordine, sfaturi, cuvinte aruncate şi o aşteptare încadrată între cinci şi şapte zile. Am scos şuruburile, am înfăşurat panglica şi am dezasamblat tot ce putea fi dezasamblat. Pe tine nu te-am găsit printre lucrurile acelea, aşa că nu ţi-am putut schimba cu nimic hotărârile. Am tras apoi obloanele şi ne-am înghesuit într-un spaţiu de treizeci de centimetri. În stânga şi în faţă zăceau zâmbetele ce ne pătează acum amintirile.

Şi plouă, iar prelata argintie e tot ceea ce ne rămâne pentru a ne feri de fulgere. O mână aruncată, o funie, un ghem, ceva de care să ne prindem pentru că nu ne putem pierde din nou. 

Roşu şi lumini.

- Hai că te eliberez, doar e mult prea târziu ca să pot face altceva…

- Serios?

- Da, eşti liber să-ţi cauţi papucul stâng, deşi mă îndoiesc că e acolo unde ţi-l închipui tu. Probabil îşi pierde vremea printr-un local cu luminile arse şi bea bere cu ciorapii rupţi.

- Nu ar putea face niciodată aşa ceva. Doar e papucul meu stâng!

- Şi mănuşa mea roşie părea inocentă, dar de fapt vroia să fugă de-acasa cu o curea de piele.

Aşa ieşim din cuşca noastră mică, ne căutăm rădăcinile prin cele mai ciudate locuri, iar apoi ne mirăm că le-am pierdut urma. Rătăciţii răsar din pământ dupa o ploaie cruntă, dansând pe ritmurile morbide. Clape, chitară, o tobă, du-mă departe.

Papucul stâng se strecoară pe lângă uşă, nevăzut, iar cu ajutorul unui ciorap spânzurat reuşeşte să ajungă la fereastră. Sare, ţopăie puţin, iar apoi o ia la goană către o locaţie necunoscută. 24 de străzi, 5 blocuri şi un singur lift în care trebuie să ajungă; dar capacul de canal de pe strada numărul 8 se clatină, iar papucul alunecă şi el cu zgomot, lăsându-se apoi purtat de o maşina către eternitate. “Nu cred că vreau să mă mai întorc acolo. Era frig, umed şi mirosea a şobolani. Aveam mereu o problemă cu pantalonii şi ştiu că nici cămăşile nu prea mă plăceau. De ce să mă întorc? Doar pentru ea? Nu, chiar nu mai are rost acum.” Gândurile papucului se revarsă ca un potop şi fără să-şi dea seama se trezeşte în cel mai luminat loc în care fusese vreodată. Parisul.

Oricine ar fi privit pe aleea din parc ar fi zărit o mănuşă roşie, dantelată, trăgând un cărucior rupt dupa ea. Era dată cu rimel şi purtând tocuri înalte, fără să-i pese de ploaia agresivă sau de tunetele supărătoare ce încercau s-o oprească. Era imbatabilă. S-a postat în marginea parcului aşteptând un taxi, iar când acesta a apărut şi-a ridicat cu delicateţe rochia, lăsând la vedere un picior lung, roşu şi atractiv. Maşina a oprit imediat, fără ca şoferul să stea pe gânduri. Domnişoara mănuşă a comandat pe un ton grav “strada numărul 16, vă rog”. Taxiul a pornit cu un zgomot ciudat, iar piese din el păreau să cadă în timp ce acesta se deplasa. Şi după 15 minute domnişoara mănuşă roşie a ajuns la destinaţie.

- Ştii, nu cred că cineva ar vrea vreodată să se întoarcă în trecut.

- Eu te aprob.

- Da, dar de ce? Să fie oare mirosul de putred pe care acesta îl are uneori, sau e doar senzaţia că vei da piept cu toate acele amintiri neplăcute?

- Eu cred că sunt amândouă.

- Şi dacă nu e niciuna?

- Dacă nu ar fi niciuna atunci noi n-am fi aici, ci acolo.

- Acolo…? În trecut?

- Exact.

- Dar nu suntem, suntem aici. Şi totul s-a terminat, cortina s-a tras, aplauzele s-au auzit împreună cu ecoul lor, iar eu sunt aici şi crede-mă că nu mai vreau să plec.  

Mici minciuni.

Minciunile se ambalează singure într-o cutie colorată, cu funde şi panglici verzi. Un miros mentolat, amestecat cu frăguţe şi poate puţină scorţişoară din când în când, dar gustul e mereu acelaşi: amar. O mică bombă sub piciorul meu stâng şi un arc aruncat cât mai aproape de conştiinţă. Unde e minciuna bine fabricată? Unde e miciuna strălucitoare, aranjată şi parfumată? Probabil s-a evaporat; iar tu, se pare că nu mai ştii să minţi atât de bine ca acum cinci zile.

Uite un material prăfuit cum se destramă, se amestecă într-un bol cu trecutul şi obţinem o pudră incandescentă. Hai să ne ardem mâinile cu amintiri, poate rănile ne vor convinge că minciuna se destramă doar atunci când îţi calci în picioare sentimentele sezoniere.

Şi încă un soare bej trece prin perdeaua mea, dar e prea târziu. Ceas spart pe jos plus două ace de gămălie egal prea târziu, ţi-am cusut inima altundeva.

Minciuna nu pleacă niciodată de acasă fără să-şi ia o pălărie de soare. Nu vrea să se ardă sau să-şi degradeze pielea translucidă, ar fi un mare păcat. De obicei îşi cumpără o îngheţată cu ciocolată de la colţ şi apoi face o plimbare prin parc, în căutarea următoarelor victime. Probabil ai sunat-o ieri seară şi i-ai spus că voi fi pe banca numărul cinci, aşa că a venit direct acolo. Din păcăte, a fost puţin prea târziu, eram deja departe, în drum spre mare. 

Eu, cea cu umărul dezgolit.

Totul începe ca un desen animat. O bucată de cretă roşie aruncată în mijlocul poienii verzi e tot ceea ce ochii noştri pot sesiza pentru moment. Ne rememorăm trecutul, cel de neatins, cel infect, cel exilat. Totul e doar un răspuns la o întrebare ce nu a fost pusă. Vom naşte suspiciuni? Probabil. Şi totuşi, ştim că cei ce vor fi roşi de morbida curiozitate nu vor avea niciodată prilejul de a ne chestiona în privinţa sentimentelor noastre obscure.

Noi plecăm şi rămân doar eu pe tabla de şah – un pion gata să fie înjunghiat de nebunii ce se plimbă apatici. Îi evit şi mă scufund într-o poartă a timpului ce mă duce peste tot şi niciunde.

1.1. Nu vreau să ratez şi de data asta. Nu, nu, nu. E deja 11.30. Să-l sun? Sau să pun telefonul jos şi să plec în lumea mea imaginară în căutarea răspunsurilor fugare? Şi uite că ecranul se aprinde: “1 mesaj recepţionat”. Închid ochii, e cam singurul lucru pe care instinctul mi-l sugerează înaintea dezastrului. Tsunami, cutremur, tornadă. P, M sau C? Care puncte sunt coliniare, care unghi are 30 de grade? “Beibi”, inimile noastre nu sunt congruente. Suntem doar materie cenuşie în spaţii diferite. Ha! Praf în vânt, în plete şi-n ochi. Şi-l văd mâine pe stradă cu un Porsche şi-o domnişoară brunetă. Dar inima? Oare sub ce canal infect a îngropat-o?

1.2. Vorbim despre vreme şi despre cum bat vânturile de vest.

- Şi cum te distrezi tu când ninge?

Ei bine, nu mă distrez deloc. Fulgii se lasă greu, ca o copertină de plumb, nesănătoasă. M-aş putea îmbolnăvi, aş putea tuşi sau aş putea pur şi simplu să migrez în ţările calde. Eu zbor doar în florile albastre şi evit albinele ce miros a brânză dulce. Polenul cade de peste tot şi mă trezesc alunecând în fânul moale. Păpădie, ia-mă cu tine când ţi se usucă frunzele şi du-mă unde te poartă briza.

- Hei, tu! Mai eşti acolo?

Nu, am plecat demult, să ştii. Şi acum suni la un interfon inexistent, căci blocul meu gri s-a dărâmat. Mă uit în gol câteva clipe, iar apoi îmi iau tălpăşiţa şi te las vorbind singur. Mă strigi de două ori din pragul uşii, dar ghici ce… eu nu te mai aud. Tic-tac, şi-am explodat.

1.3. Noaptea asta e diferită, sunt sigură de asta. Deschid cartea de bucate şi mă pregătesc pentru un nou dezastru culinar. Pagina 93, paragraful 2: “3 aripi de liliac, o buturugă roz, 2 unghii false, un gram de nesimţire şi un fir de păr blond”. Amestec invers acelor de ceasornic şi buf!, un pisoi vărgat apare de după soba de teracotă.

- Ce spui de puţin usturoi?

- Ştii, eu în adâncul sufletului cred că nebunia mea e contagioasă.  

Risipă.

Încerc să-mi curăţ urmele de nebunie lăsate pe podea şi să-mi culeg zâmbetele din pomii ce tocmai au înflorit.

Primăvară devorată de razele de soare ce eşti!

Ştii, o jumătate de piatră gri, bombată, te aşteaptă undeva sub acest cer. Stă şi vegetează în ploaie, aşteptând ca picurii iuţi să sece şi albastrul să revină. Pur şi simplu aşteaptă, răsfoind cărţi şi reviste despre cum se iubesc pietrele.  

- Sunteţi gata? Intraţi în 3 minute.

Ultimele bătăi în tobe se aud, iar apoi un murmur general umple sala părăsind-o ca şi cum nici nu ar fi fost acolo. Ecou. Cinsprezece dansatori costumaţi în negru, adăugăm mirosul de cenuşă şi piele şi puţin unt pe o farfurie spartă; poarta spre scenă se deschide cu un click mecanic.

Suntem aici, simţim şi aerul cu miros de levănţică ce ne bate obraznic în faţă şi agitaţia publicului dusă la extrem, până spre fanatism.

Braţul stâng zvâcneşte, un reflector cade pe scenă şi totul pare să se destrame; un film prost făcut? A căzut aparatul în smoală şi s-a umplut cu praf?

Dă-ţi jos breteaua, cea închipuită, dă-ţi jos bigudiurile din cap şi bea ultimul pahar cu suc de pe masă. Da, tu, cel din colţ!

Parchetul se cutremură iar, dar ne oprim înainte ca noaptea să ne înfăşoare într-un giulgiu mult prea gros pentru pielea noastră de vară.  

Lumini surde.

Da domnule, aceasta este o metaforă. Da, vom abera, ne vom arunca în braţele unor valuri invizibile şi scoicile ne vor mânca picioarele înfometate. Cine? Ele, degetele! Vom rupe nişte flori şi vom afla că cei ce ne iubesc sunt pe un alt continent, mult prea îndepărtat.

Nişte muzică aruncată în interiorul unui pahar cu piciorul lat, ca o băutură expirată. M-am tot întrebat ce bluză să-mi iau din dulap, ce molii să alung de pe amintiri, ce cutii să deschid azi; sau mai bine să-mi închid ochii şi să-mi setez mintea pe realitate? Nu, nu acum…

Îmi arunc şlapii undeva în nisip şi merg mai departe. Luminile par să vină de nicăieri, coboară din valurile violente şi-mi orbesc până şi tălpile. Nu le pot prinde în mână, oricât de mult aş vrea. Le văd degetele subţiri cu unghiile netăiate, dar n-am cum să le ating căci de fapt nu sunt acolo.

Lumina vine din om, din zâmbetele dintr-o cafenea sau strângerile subtile ale mâinilor, din gesturi.

Lumina vine din el, atunci când îşi dă jos şapca de pe cap, îşi scutură părul şi începe să îl aranjeze cu o mişcare aparent studiată, atunci când zâmbeşte nevinovat şi-mi spune că nu el a mâncat ciocolata rămasă de ieri seară.

Lumina vine de peste tot, chiar dacă noi nu o putem auzi. De la cele mai mărunte lucruri până la aripile unui elefant, ea se împrăştie peste tot şi melcii o consumă prin trompele lor invizibile. Noi, cei mici, ne hrănim şi noi cu ea.

Da domnule, aceasta este o mărturie. E târziu, casc, iar cutia de bomboane trozneşte zgomotos în timp ce o arunc pe masă cu un gest nepăsător. Şi-mi închid ochii fără să-mi dau seama, visând la seri de mai şi margarete aruncate de la o fereastră spartă.

Indicibil.

Nas roşu ingheţat.

Mâini degerate.

Haine prea subţiri.

Muşchii feţei crispaţi într-un zâmbet cât se poate de adevărat, însă.

Cred că sunt cam minus treisprezece grade, daca nu şi mai frig.

- Salut! Cum a mers azi?

Abia reuşesc să articulez cuvintele; buzele mele sunt crăpate şi nici nu-mi mai găsesc gândurile, cred că s-au ascuns undeva departe, într-o cutie a minţii mele.

- A mers super! Am câştigat!

Se reped toţi trei la mine şi mă strâng ca într-o menghină.

- Să ştiţi că asta nu e îmbrăţişare, e crimă!

Mă simt deja ceva mai bine, entuziasmul lor mă face şi pe mine veselă şi plină de energie. Ştiu că peste câteva ore vom sărbători şi mă voi putea cufunda în zâmbetele lor sincere şi voi uita de orice urmă de superficialitate ce mi-a marcat ziua.

Masa de prânz – ştearsă din memorie.

Somnul de amiază – şters şi el.

O rochie aleasă la întâmplare din dulap şi o pereche de pantofi albaştri, culeşi şi ei de undeva din imaginaţia mea. O mână întinsă pe care o prind şi n-aş vrea să-i dau niciodată drumul.

- Ştii, cravata mea se asortează cu pantofii tăi.

Zâmbetul ce iluminează mereu camera.

Ne îndreptăm către parter, unde toţi s-au adunat. Sărbătorim. Pahare de şampanie, muzica perfectă şi globurile disco ce ne orbesc puţin câte puţin; dar în fond niciuna din acestea nu contează cu adevărat. Nici n-aş putea spune ce contează de fapt, pot însă să presupun.

Piruetele mele şi râsetele lui înconjoară camera şi se întorc la noi, ca un bumerang. Zăpada de afară curge încet pe geamuri, un bec ieftin s-a ars pe coridor, o domnişoară îşi rupe tocul, iar eu îmi aşez capul pe umărul lui fără să-mi amintesc exact unde sunt sau de ce.

- Hai să mergem să ne-ascundem pantofii undeva. O să îi căutăm mâine…