Vis-1.2.

Mici rotocoale ies din pipa maro, amestecându-se cu fulgii grei de zăpadă. Lehan fumează liniştit, şi-a lăsat până şi pălăria gri pe ochi şi pare să mediteze. Banca pe care stăm e deja albă şi mâinile-mi sunt îngheţate, de parcă şi-ar fi petrecut ziua într-un frigider. Mă uit în stânga şi în dreapta şi încă aştept. După câteva minute apare şi G. Părul blond pare acum şaten-deschis; e umed şi faţa îi străluceşte, acoperită de fulgi mici care se topesc încet. Zâmbeşte. Lehan îşi dă pălăria jos şi lasă pipa deoparte; pare mai bine dispus ca niciodată.

- Deci ai câştigat băiete?

- Da, în sfârşit!

Râd şi eu, râd şi ei.

G. poartă un palton de culoare gri şi are şi un fular albastru la gât. Eu îngheţ, doar mi-am uitat haina în cameră. Pierderi mici de memorie, nesemnificative.

Lehan se ridică şi pleacă, luându-şi bineînţeles pipa şi pălăria cu el. Cu toţi ştim că Lehan e dependent de pipa sa.

Rămâne doar o pâclă subţire de ceaţă şi multă albeaţă peste tot. Doar cerul e negru, cu mici pete ce strălucesc. Ne vorbesc stelele şi noi le răspundem telegrafic. G. îşi aprinde şi el o ţigară şi începe să dea uşor fumul cenuşiu afară din plămâni.

- N-ar trebui să fumezi.

- Da, da, ştiu. Dar e deja un obicei vechi. Îmi face plăcere, mă linişteşte.

Brusc, un zgomot ne întrerupe discutia obişnuită. Un fum se înalţă de undeva din clădirile din depărtare. O explozie, poate o bombă, cine ştie. G. aruncă o privire în direcţia respectivă, se înfofoleşte bine în palton şi îmi face un semn uşor cu mâna stângă. Plecăm. O coincidenţă portabilă. 

Despre pietre...

Îmi învârteam ieri rochia

La carnavalul trist,

Te-am căutat prin corturi

Credeam c-am să te vad,

Luptându-te cu leii

Cântând la un trombon,

Sau poate ca un clovn.

Dar nu erai acolo

Mă-ntreb... unde ai fost?

Poate pe-o plajă mică

Bahamas, poate Congo?

Cu pietrele în şlapi

Şi c-un batic în păr

N-am ştiut, nu ştiu nici azi,

De unde să te chem.

Şi mai vorbesc cu scoica

O-ntreb despre trecut

Îmi spune că-i târziu

S-arăt, să simt, să spun.

N-ai să te-arăţi nici mâine

La stâncile pustii,

N-ai să te-arăţi şi ştiu

E prea tarziu sa-ti scriu.

Nu îmi găsesc azi timpul

Nici mersul, nici parfumul

Nici rochia cenuşie

S-au dus toate... ca fumul. 

Vis-1.1.

Eu desenam cercuri în chiuveta udă, iar Else stătea pe parchet, rezemată de peretele verde. Sorbea uşor dintr-o cană cu lapte cald, iar părul ei brunet era strâns la spate într-o coadă lejeră.

Ea îmi vorbea de parcă aş fi fost Freud şi aş fi ştiut totul despre vise.

- Ştii, cred că ego-ul meu se întoarce la începuturi.

Am visat azi noapte că jucam un joc. Se numea “Cine s-a schimbat?”

X, Y, Z şi T erau acolo, aranjaţi sub formă de pătrat.

X avea o ţigară în mână, părul castaniu răvăşit şi tricoul murdar cu vopsea albastră; el era dorinţa, deci cel mai uman lucru.

Y era chiar în colţul opus, cei doi formând o diagonală. Era îmbracat în nuanţe de verde şi maro şi se comporta extrem de cald, cântând la chitară; el era prietenia.

Visul continua cu Z, care citea dintr-o carte de filosofie. Părul brunet îi era prins la spate într-o coadă, avea ochelari cu ramă subţire şi o cămaşă albastră în stilul celor din anii 80; el era speranţa.

Şi ultimul era T, care iniţial stătea ghemuit în colţul său; apoi se ridică şi era cu un cap mai înalt ca mine. Avea părul blond, ochii verzi şi un început de cioc; el era iubirea.

Eu eram în mijlocul pătratului şi învârteam o sticlă. L-am ales pe T. El m-a întrebat: “Cine s-a schimbat?”. Atunci am vrut să sparg pătratul, dar mă loveam de pereţi şi se strângeau în jurul meu ca o membrană. M-am trezit.

Spune-mi tu Richard, cine s-a schimbat? –

O priveam în continuare tăcut şi m-am speriat că va plânge. N-a făcut-o, aşa că i-am răspuns cu un glas jos: “Doar dragostea. E pe o altă stradă din Austria, sau poate Praga.”

Cărări

- E ceva ce nu putem schimba, pentru că nu ţine de noi. Nu am iubit oamenii la momentul potrivit pentru că ei nu ne-au vrut şi n-au găsit cuvintele pentru a ne ţine langa ei.

Am plecat ieri, am plecat chiar şi azi, doar că tu eşti prea orb ca să-ţi dai seama. Şi dacă vei stai puţin să te analizezi vei realiza că ceea ce-ţi doreşti zace în altă parte, în frânghiile roase ce controlează o păpuşă.

Zacem pe jos, complet rupţi de lume, neştiind de ce calorifer ruginit să ne agăţăm. Alternez între a te lăsa aici cu ea şi a pleca eu cu fantoma trecutului. Nu înţelegi, nu? Doar timpul îţi poate spune ce dramatic ai schimbat zarurile şi cum m-ai pierdut la jocul de cărţi. –

- Deschise geamul exact în momentul în care muzica porni. Contratimp.

A fost mereu un decalaj între ei doi. El dansa menuet şi ea picta păduri norvegiene. Ea nu purta niciodată mănuşi iarna, iar el îşi îndulcea cafeaua cu trei cuburi de zahăr brun.

I-am observat o vreme îndelungată, i-am pândit ca o insectă ciudată din morbidul întuneric, dar nu i-am judecat; căci ea era visătoare, iar el economisea pentru o nuntă la Paris.

Dar de ce s-ar fi căsătorit? Să-ţi plimbi mâna peste faţa cuiva nu e un motiv suficient pentru a îl iubi. -

Fragmente

Else era prinsă într-un punct, undeva aproape de disperare. Dacă ne-am uita pe o hartă a vieţii am vedea-o într-o încăpere strâmtă cu pereţii ce se apropie tot mai tare; există un singur coridor, dar acesta e plin de capcane mayaşe.

Bătea cu degetele în masă, iar praful împreună cu fumul de la ţigara picantă i se amestecau în păr, învârtindu-se printre bucle. Clopoţelul de la intrare sună, iar când îl recunoscu pe ‘Holmes’ aproape că sări de pe scaun.

- Ai întârziat exact 5 minute!

- Îmi cer scuze, mii de scuze, dar am fost prins într-o treabă… să spunem delicată.

- Bine, nu contează. Uite, aici e manuscrisul. Citeşte-l şi spune-mi ce părere ai. În fine, eu plec, ne vedem mâine.

“ E ceva elementar. Iubim ca să pierdem şi ne pierdem atunci când trebuie să ne reprezentăm propria identitate sau ceva în care credem. Mereu m-am lăsat condusă de impulsuri, până ce am realizat că e mai bine să gândeşti un lucru înainte să-l spui sau să îl faci. Acum scriu aceste rânduri pentru că ştiu unde am greşit şi mai ştiu că nu am cum să schimb asta. Niciun leucoplast nu ar putea remedia farfuriile sparte sau ciorapii rupţi.

Am început să mă schimb în urmă cu ceva vreme când indiferenţa oamenilor îmi juca feste. Am crezut că e un clovn simpatic, dar s-a dovedit a fi mai mult un ucigaş. Speranţa? Acea speranţă am abandonat-o pe un drum de ţară şi nici dacă mi-ai da o hartă cu locul respectiv n-aş mai vrea să o regasesc.

Nu-mi place să tastez întreaga zi mesaje, îmi place mai mult să admir cerul şi să răsfoiesc paginile cărţilor prăfuite din bibliotecă… “

Material.

Mă rup ş-apoi mă lipesc de pânza subţire ce acoperă acest drum întunecat. Ca nisipul ce învăluie uşor gleznele şi vântul ce-mi suflă printre mâinile rătăcite în păr, aşa pleacă momentele. Zburdă ca o turmă pierdută, iar apoi dispar când vreau să le prind cu plasa mea de pescuit.

Bumbac, catifea, in. Amestecăm totul într-un vas subţire, de lut. Din ce suntem construiţi noi? Îmi simt corpul ca pe-o oglindă roasă de molii şi nu ştiu cu ce să acopăr această explozie de sentimente. Din când în când văd un chip care se reflectă în mine, dar clipele îl fură şi alte braţe se încolăcesc provocator în jurul său, ca nişte tentacule.

Nu vei scăpa niciodată de acea funie din jurul gâtului tău egală cu atracţia ce o exercită ipocrizia feminină asupra ta. Eu reprezint doar mâna ce ai ridicat-o un timp iar apoi ai topit-o în uitare. Paşii de la miezul nopţii te distanţau de mine şi te apropiau de chipul acela plastic, modificat pe calculator. Acea seară nu se mai întoarce. Am fost traşi spre alte poteci, ne-au chemat ca nişte găuri negre, cu sete, o sete bolnăvicioasă. Mi-a fost sete şi de tine dar nu m-ai auzit, aşa că m-am mulţumit cu o apă de izvor murdară şi am vorbit cu scoicile.

Bizar. Aud ambulanţa oglinzilor sparte cum îmi bate la uşă. Ei cred în miracolul scotch-ului şi în resuscitarea prin lipire. Vedem crăpăturile la fel cum vedem găurile dintre pietrele din capul nostru virusat. Îţi rămâne pe masă biletul spre lucrurile materiale şi falsitate. 

Pentru că azi plouă.

- Care e cel mai preţios dar ce l-a primit imaginaţia ta în ultimele 400 de zile?

Ar putea fi vorba despre nişte mici lecţii.

Am învăţat cum să renunţ. Nu ştiam să fac asta până ieri, când în drum spre gară un ghiveci cu flori s-a prăbuşit neajutorat în faţa mea. Mi-am dat seama că el a renunţat la înălţimi în favoarea solului. Uneori lucrurile cocoşate pot fi mult mai drepte decât cele a căror povară nu o cunoaştem încă.

Am invăţat să aştept, în timp ce tu îţi parcai maşina. Pentru un moment am crezut c-ai plecat, dar monstruleţul din capul meu a fost încet încet redus la tăcere.

Am învăţat să merg şi să vorbesc, iar azi cuvintele sunt o licoare fermecată.

Totuşi acum, când plouă cu furie, o să-mi rezerv timp şi o să-ţi dăruiesc tăcerea. Manualul de instrucţiuni îţi va spune cum să te joci cu ea. Cel mai important este însă ceasul ce l-ai uitat la mine pe birou. Mi-e teamă că va îngheţa şi se va sparge.

Unde va curge timpul atunci când noi vom fi deja plecaţi spre două ţărmuri diferite? 

Aşteptarea trecutului de la miezul nopţii

Suntem doi, despărţiţi de o barieră subţire, aproape invizibilă.

Ai aşteptat ca timpul să-ţi aducă înapoi ce ţi-a furat. Izolat într-un sat nordic, unde pescăruşii vorbesc şi pietrele se-nchină zeilor, ai stat s-asculţi în fiecare noapte bătaia din palme a valurilor. Ţi-a încărunţit părul şi mâinile-ţi sunt rănite, ai săpat prea mult în căutarea nemuririi. Te mai văd câteodată cum îţi strângi lucrurile de pe masa prăfuită de lemn, iar apoi pleci. Niciodată nu voi afla unde.

Eu îmi petrec timpul pierzându-l. E foarte simplu, nu trebuie să faci nimic. Când fantomele mă prind de gleznă încerc să scap. Uneori reuşesc să fug, alte dăţi mă trezesc în faţa aceleiaşi farfurii murdare şi nu-mi dau seama cum aş putea să o curăţ. Nimic nu pare să funcţioneze.

Când vreau să zbor îmi închipui o plută cu doi străini pe ea. Se lasă purtaţi de curentul rece şi pescaruşii vorbesc limba lor.

Cineva ia un burete de pe jos, e plin de praf de cretă, şi şterge această tablă a trecutului.

Cumpără-mi mănuşi roşii, umbrele sau pantofi; degeaba, nimic din ce-am cântat nu mai poate fi transformat în tăcere. 

Eroziune.

Am erodat tot ce mi-ai dat: mentă, cuişoare, cacao şi sentimente.

A rămas un râu limpede ce acum spală hainele negre ale timpului. Le-a murdărit cu funingine acum multă vreme. Se juca singur pe o coastă pustie şi privea cum marea îşi sapă mormântul în nisip şi-şi lasă acolo membrele infirme sau gândurile deja fumate. Atunci a plouat cenuşiu şi marea a plecat acasă. Şi-a luat pelerina galbenă şi a fugit. El, timpul, a rămas cu ochii goi, căutând eternitatea şi fantezia. Erau chiar sub nasul lui, dar mirosul de peşte îl ameţise deja.

Am erodat 12 ore din zi pentru tine: le-am facut piatră, dinamită şi nămol; le-am facut cuvinte, senzualitate şi ţigări.

Când fulgeră timpul se adăposteşte în copaci. Se caţără în ei şi le răzuieşte coaja sperând că va câştiga ceva. Cândva a găsit o domnişoară naufragiată ce-şi căuta copilăria, dar nu a ţinut-o prea mult în preajma lui. La început îi plăceau cuvintele ei şi părul rebel ce şi-l dădea pe spate, dar apoi au ajuns să-l plictisească. Acum iese seara şi vorbeşte cu marea pentru că se simte singur.

Am erodat un castel şi m-am prelins deodată cu apa prin cotloanele înguste. Ecoul mersului meu e şi el ruginit.

Uneori mai culeg mierle de pe gard şi-ţi sculptez nimfe într-o carte pe care n-o vei citi… 

Căderea.

‘ Doar dacă aş putea să-mi prind visele de un planor şi să le dau drumul, undeva spre mijlocul mării; poate acolo ar fi mai fericite. ’

- Frumos final. Dar cum ţi-a venit ideea?

- Eh, mergeam ieri pe stradă când mi-a căzut un papuc. Am mai făcut caţiva paşi până ce s-a desprins şi celălalt, iar apoi, cu picioarele goale, am traversat iarba călcând peste florile albastre. Doar peste cele albastre. Şi am călcat un fluture, nu l-am văzut. Când am ridicat piciorul am observat praful argintiu curgându-mi de pe talpă şi corpul lui făcându-se una cu pământul. L-am auzit când mă striga şi l-am luat în palme. L-am îngropat într-un loc frumos, acolo unde soarele nu apune niciodată.

- Şi ce legătură are asta?

- Nici una, cred. Dar totul s-a întâmplat atât de demult, încât nici nu mai ţin minte de unde a început…

- Haide, povesteşte-mi. Nu poate fi atât de rău.

- Dar a trecut atât de mult timp…

- Timpul? Cine-l măsoară şi cum? Oamenii? Ei nu ştiu nimic. Sunt doar marionete, fac doar ce cred de cuviinţă şi se pierd în nişte goluri intangibile.

- Da, oamenii. Ei, pierduţi într-un spaţiu vast, putrezit. Un cotlon al timpului pe care nimeni nu-l poate atinge. Dar să-ţi povestesc…

Creioane.

Liniştea din bibliotecă îi apărea ca un tentacul de caracatiţă ce încerca să-i sugrume trecutul, cel pe care nici nu-l avea. Într-un fel ar fi preferat să-l uite, să-l îngroape sub un nuc şi să scrie descântece noaptea târziu. Pe de altă parte nici nu ştia cu adevărat ce-şi doreşte de la acel trecut demult uitat.

Camera era largă, pereţii albi cu câteva tablouri agăţate haotic. Mesele de stejar erau în general libere, cu excepţia a trei persoane printre care se afla şi ea. Îşi încrunta sprâncele într-un mod ce promitea multe riduri la bătrâneţe şi bătea cu un creion verde în masă. Brusc îşi aduse aminte. Amnezia se topi ca o îngheţată de ciocolată în iulie şi ea începu să vorbească atrăgând privirile tuturor.

‘ Era şase mai. Ne plimbam pe străduţele Parisului şi râdeam. De orice, de nimeni. Aveam o pungă gri, umplută de nişte creioane. Când am ajuns în locul unde răsare soarele l-am rugat să mă deseneze. Mi-a spus că nu ştie. Şi totuşi l-am convins.

În august plecam la mare. Alergam desculţi prin nisip şi construiam castele. Ne jucam cu focul şi cu visele, jonglam cu ele.

Ieri i-am văzut chipul: un portret în creion. Am crezut că a venit să mă vadă, pentru prima dată.

Ma-ntreb dacă uneori ţi-e dor de mine, atunci când vorbeşti despre vreme sau când ţi-e sete. ’

Slăbiciuni

Vocea ta e ca un pansament ce se înfăşoară în jurul mâinilor mele arse. Ascultă-mă, azi, te rog ascultă-mă. Aş vrea uneori să dansăm, ca două păpuşi într-o cutie muzicală. Să porţi un costum simplu, negru şi eu o rochie albastră. Aş vrea să-mi pui flori în păr când răsare soarele.

 

Umbrela cu pete roşii se deschide, iar ploaia o erodează încet, ca un prădător fără milă. Am un monstru sub pat şi-mi spune că n-o să mă iubeşti niciodată. Mă joc cu bondari, îi rog să mă-nţepe, mi-e frică şi fug. Vrei să fugi după mine, te rog?

 

Îţi memorez cuvintele şi mă joc cu ele când dormi sau pleci. Ştii, e ciudat când mă trezesc dimineaţa. Aş vrea să simt miros de cafea şi iasomie, dar simţurile refuză să mă asculte. Mă-ntreb… pot să fac eu ceva pentru tine? Pot să-ţi iau mâinile în ale mele şi să ai încredere în mine? Pot să fiu ca ploaia, să-ţi spăl părul şi să mă joc cu el?

Dezvăluiri.

Else Schwarz privea undeva în gol, trecând de umbra fadă aruncată de haina lui ‘Holmes’. Acesta stătea crispat, bătând ritmic cu degtele în masa prăfuită. Chelnerul se învârtea în jurul lor la fiecare cinci minute, întrebându-i dacă doresc o cafea sau un ceai. Tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare, până când ‘Holmes’, într-un mod necaracteristic lui, decise să o rupă.

- Domnişoară Schwarz, vă simţiţi bine?

- Nu, azi nu. Ştii, uneori mă întreb cum ar fi să mă aşez lângă un boschetar din parc şi să-i povestesc despre viaţa mea. Să-i spun de ce îmi plac rochiile roşii, mătasea şi pantofii franţuzeşti cu toc. Omul acela m-ar privi ciudat şi s-ar gândi că sunt nebună, că nu ştiu să preţuiesc bogaţia, splendoarea. Dar spune-mi tu ‘Holmes’, la ce îmi folosesc toate acestea când nu am cu cine să le împart? Mă gândesc că dacă o să-mi expun gândurile şi sentimentele pe o tavă oamenii o să se repeadă la ele ca nişte animale de pradă şi o să le sfâşie, înainte ca măcar să le cerceteze.

Else se opri brusc şi îşi privi unghiile. ‘Holmes’ se retrase într-o stare de bulversare totală şi cuvintele păreau nişte brioşe stricate ce i-ar fi dat dureri de stomac. Totuşi, făcu un efort.

- Eu chiar nu ştiu ce să spun, domnişoară Schwarz. Nu mă aşteptam ca dumneavoastră să fiţi o persoană atât de profundă.

Se scărpină după ceafă cu un uşor aer de vinovăţie, sperând că ea se va ridica şi va pleca lăsând în urmă conversaţia patetică.

- Ai dreptate, nu sunt. Poate ar trebui să schimb ceva. Da, acum ştiu şi ce. ‘Holmes’, eu trebuie să plec. Ne vedem mâine aici, la aceeaşi oră. Şi apropo, când vii adu cu tine şi o servietă bleumarin. Neapărat bleumarin.

- Sigur domnişoară Schwarz. Dar pot să întreb de ce?

- Întrebările sunt o pedeapsă pentru cei ce nu ştiu să le pună. Vei afla mâine, răbdare.

Aruncă două bacnote pe masa cu piciorul strâmb şi făcând o rotire de 90 de grade ieşi pe uşa cafenelei. Rămăsese doar o aromă vagă de parfum, praf şi un sacou roşu uitat pe spătarul scaunului. ‘Holmes’ ridică uşor o sprânceană neştiind ce să mai creadă. Ori a băut mult noaptea trecută şi încă o bântuie vaporii alcoolului, ori s-a gândit să-şi spele păcatele şi să devină o persoană bună. Nu-mi pot da seama.

‘Holmes’ se ridică şi el, învârtindu-şi bastonul în aer şi gândindu-se că are nevoie de un nou joben. Strada era pe jumătate pustie; tot ce se mai auzea era lătratul unui câine ce-şi pierduse ursuleţul de pluş şi un râs isteric ce nu prevestea nimic bun.

Plasa de vise.

Pământul se prăbuşea într-un spaţiu iluzioriu şi nu ştia încotro să-şi îndrepte paşii, căci gravitaţia era prea ocupată bând cafea cu găurile negre. O sferă perfectă, înconjurată de praf şi trei linii bej din care curgea continuu ţărână brună. O avalanşă, o cascadă, o navă spaţială şi câteva sfori îmbibate în alcool; toate sateliţi ai micii noastre planete. Aerul era greu şi tremura în permanenţă, de parcă cineva i-ar fi împuns cu un ac nervurile sensibile. Pete verzi, ape ce-ţi induceau delirul şi un nucleu: copacul. Rădăcinile se întindeau pe mii de kilometrii îmbrăţişând pietrele şi orice le ieşea în cale. Rădăcini bombate, triunghiulare şi vorbitoare ce-ţi dădeau ‘bună ziua’ dacă le zâmbeai. Şi frunzele copacului erau ca nişte alveole uriaşe ce-şi împrăştiau continuu tentaculele de un verde crud.

Noi toţi locuim aici, fiecare pe frunza sa. Uneori câţiva din locuitori vor să zboare, dar de cele mai multe ori îşi uită aripile imaginare pe masa din bucătărie şi cad în gol. Încearcă apoi să se agaţe de braţele copacului, dar tot ce rămâne sunt ţipetele crunte ce zgârie porii lumii din jur.

Mie îmi place să culeg scoici. Atunci când vine primăvara valurile de nisip lovesc trunchiul copacului inundând unele ramuri, iar când pleacă lasă în urmă nu doar scoici, ci şi peşti morţi şi bidoane umplute cu fericire. Când adun destule cochilii, împletesc un colier din funii roşii şi apoi le aranjez pe el. Îl agăţ pe crengile tinere, iar păsările carnivore mănâncă din el uneori.

Ieri dimineaţă mi s-a întâmplat ceva ciudat. Mă plimbam de-a lungul ramurii numărul 475 şi-mi număram paşii. Când am ajuns la 20 m-am oprit. În faţa mea stătea un om. Era înalt şi părul îi cădea pe umeri, iar în mâna stângă avea o suliţă. În jurul gâtului i se împleteau vene albastre-arămii şi purta scoici cusute pe o funie gri. A trecut pe lângă mine şi nu m-am putut opri, l-am prins de mână.

24 de seri târzii şi un foc de tabără. Să nu ma-ntrebi cum se învârte timpul căci nu ştiu.

Câteodată se uită la mine şi pot vedea totul prin ochii lui, dar alte dăţi se ascunde şi mă lovesc de un labirint complicat plin de pânze de paianjen şi muşcături de scorpion. Azi însă, m-a privit şi mi-a spus că trebuie să plecăm. Nu l-am întrebat de ce sau unde. Un instinct mut mă leagă de mâinile lui, nişte cătuşe invizibile. Îmi închid ochii şi mă prefac că sunt oarbă atunci când îi ating chipul. Poate când vom pleca voi deschide ochii şi-l voi privi din nou, dar cumva mi-e teamă.

Străluceşte o lumină difuză afară şi copacul se cutremură.

- Du-mă departe, vrei?

- Încă puţin. Încă puţin şi vom putea trage cortina, promit.

Zgomotele suliţelor se aud din ce în ce mai tare, iar ţipetele oamenilor taie rădăcinile copacului, scurtându-le câte o mână sau un picior în fiecare zi.

Şi zburăm într-o navă spaţială şi lăsăm totul în urmă: focul, lacătele sparte şi întunericul derizoriu. Se prelinge cerul în spate, ca o piatră aruncată într-un lac. Praful se transformă în materie şi materia în resturi. Timpul se joacă, împleteşte margarete în părul fetelor frumoase şi pe noi ne uită într-o cutie mecanică.

- Să ştii că azi nu mi-e teamă şi nu vreau să mă întorc inapoi. Vreau să alerg prin iarbă dimineaţa devreme şi să vorbesc cu veveriţele. Mi-e dor de soare, e ca şi cum nu l-aş fi văzut niciodată.

Zâmbeşte, un zâmbet arcuit de 5 muşchi perfecţi. Şi totul se opreşte…

- Hm, e frig aici. Nu credeam niciodată că poate fi atât de frig la mare.

Îmi pune pe umeri un sacou negru cu mânecile îmbibate în nisip, iar apoi mă ia în braţe.

Levitez într-un spaţiu ciudat. Mi-e frică de întuneric, mereu mi-a fost. Mi-e dor de ce nu am avut, dar aş putea avea. E ca şi cum am găsit cheia, dar am îngropat prea adânc cufărul unde mi-am ascuns papucii. E ca şi cum ar zbura un fluture chel în jurul meu. Ai putea tu oare să-l faci din nou omidă, aşa, ca prin magie? Ştiu că poţi, aşa cum poţi să răsuceşti corzile timpului. Mi-e frică de tăcerea ce înăbuşă orice gând sau zgomot din capul meu. Mi-e frică să nu mă împiedic de o creangă şi să cad într-un hău numit uitare…

O prelată întinsă.

Două buturugi şi o creangă ruptă, totul pentru a ne facilita drumul spre funia cafenie. Frângem, rupem, strângem în braţe şi apoi întoarcem spatele frunzelor călcate; ne-am plictisit de ploaie.

Liniştea s-a prelins ca un strop de acid pe parbriz şi cuprinşi de ea am uitat de noi, am intârziat. O alergare uşoară printre copacii uzi şi animaluţe ce se-ascundeau din calea furtunii. S-au mai auzit două zgomote stinse iar arbitrul mi-a spus clar: ‘minutul 74’.

Priveşte în urmă, scurt, şi adu-ţi aminte ce ai uitat. Totul. Bucăţile de pânză, aţa, acul. M-a oprit un şanţ care mi-a adus în minte direcţia, era spre stânga, printr-un tufiş înghesuit pe o hartă. Să ne-ntoarcem paşii acum.

Uneori, ştii, deschid o carte şi îi fur semnul, desenez feţe şi mustăţi gândindu-mă la râsetele zgomotoase şi la zâmbetele de acum trei ani. Sau trei zile? Uneori îmi pătez singură bluza cu cerneală şi te rog să o speli, detergentul tău miroase mai bine şi maşina ta de spălat e nouă. Uneori beau cafea cu gheaţă şi simt mirosul de trandafiri striviţi când deschid cafetiera.

N-ai cum să întorci firul acesta subţire. Oricât de ros ar fi, orice cuţit ai folosi va rămâne mereu la fel, imposibil de schimbat.

Şi am ajuns cu ploaia pe umeri la un alt banal sfârşit. Am aruncat impermeabilul undeva departe şi ne-am luat parfumul de mai înapoi. Am făcut tot ce am fi putut face pentru a te întoarce, dar ştim, ţările calde sunt mereu mai primitoare. Şi mai bătrâne, oare? Nu, nu, deviem.

Am pornit la demontat, de parcă am fi lucrat la un service auto. Ordine, sfaturi, cuvinte aruncate şi o aşteptare încadrată între cinci şi şapte zile. Am scos şuruburile, am înfăşurat panglica şi am dezasamblat tot ce putea fi dezasamblat. Pe tine nu te-am găsit printre lucrurile acelea, aşa că nu ţi-am putut schimba cu nimic hotărârile. Am tras apoi obloanele şi ne-am înghesuit într-un spaţiu de treizeci de centimetri. În stânga şi în faţă zăceau zâmbetele ce ne pătează acum amintirile.

Şi plouă, iar prelata argintie e tot ceea ce ne rămâne pentru a ne feri de fulgere. O mână aruncată, o funie, un ghem, ceva de care să ne prindem pentru că nu ne putem pierde din nou. 

Roşu şi lumini.

- Hai că te eliberez, doar e mult prea târziu ca să pot face altceva…

- Serios?

- Da, eşti liber să-ţi cauţi papucul stâng, deşi mă îndoiesc că e acolo unde ţi-l închipui tu. Probabil îşi pierde vremea printr-un local cu luminile arse şi bea bere cu ciorapii rupţi.

- Nu ar putea face niciodată aşa ceva. Doar e papucul meu stâng!

- Şi mănuşa mea roşie părea inocentă, dar de fapt vroia să fugă de-acasa cu o curea de piele.

Aşa ieşim din cuşca noastră mică, ne căutăm rădăcinile prin cele mai ciudate locuri, iar apoi ne mirăm că le-am pierdut urma. Rătăciţii răsar din pământ dupa o ploaie cruntă, dansând pe ritmurile morbide. Clape, chitară, o tobă, du-mă departe.

Papucul stâng se strecoară pe lângă uşă, nevăzut, iar cu ajutorul unui ciorap spânzurat reuşeşte să ajungă la fereastră. Sare, ţopăie puţin, iar apoi o ia la goană către o locaţie necunoscută. 24 de străzi, 5 blocuri şi un singur lift în care trebuie să ajungă; dar capacul de canal de pe strada numărul 8 se clatină, iar papucul alunecă şi el cu zgomot, lăsându-se apoi purtat de o maşina către eternitate. “Nu cred că vreau să mă mai întorc acolo. Era frig, umed şi mirosea a şobolani. Aveam mereu o problemă cu pantalonii şi ştiu că nici cămăşile nu prea mă plăceau. De ce să mă întorc? Doar pentru ea? Nu, chiar nu mai are rost acum.” Gândurile papucului se revarsă ca un potop şi fără să-şi dea seama se trezeşte în cel mai luminat loc în care fusese vreodată. Parisul.

Oricine ar fi privit pe aleea din parc ar fi zărit o mănuşă roşie, dantelată, trăgând un cărucior rupt dupa ea. Era dată cu rimel şi purtând tocuri înalte, fără să-i pese de ploaia agresivă sau de tunetele supărătoare ce încercau s-o oprească. Era imbatabilă. S-a postat în marginea parcului aşteptând un taxi, iar când acesta a apărut şi-a ridicat cu delicateţe rochia, lăsând la vedere un picior lung, roşu şi atractiv. Maşina a oprit imediat, fără ca şoferul să stea pe gânduri. Domnişoara mănuşă a comandat pe un ton grav “strada numărul 16, vă rog”. Taxiul a pornit cu un zgomot ciudat, iar piese din el păreau să cadă în timp ce acesta se deplasa. Şi după 15 minute domnişoara mănuşă roşie a ajuns la destinaţie.

- Ştii, nu cred că cineva ar vrea vreodată să se întoarcă în trecut.

- Eu te aprob.

- Da, dar de ce? Să fie oare mirosul de putred pe care acesta îl are uneori, sau e doar senzaţia că vei da piept cu toate acele amintiri neplăcute?

- Eu cred că sunt amândouă.

- Şi dacă nu e niciuna?

- Dacă nu ar fi niciuna atunci noi n-am fi aici, ci acolo.

- Acolo…? În trecut?

- Exact.

- Dar nu suntem, suntem aici. Şi totul s-a terminat, cortina s-a tras, aplauzele s-au auzit împreună cu ecoul lor, iar eu sunt aici şi crede-mă că nu mai vreau să plec.  

Mici minciuni.

Minciunile se ambalează singure într-o cutie colorată, cu funde şi panglici verzi. Un miros mentolat, amestecat cu frăguţe şi poate puţină scorţişoară din când în când, dar gustul e mereu acelaşi: amar. O mică bombă sub piciorul meu stâng şi un arc aruncat cât mai aproape de conştiinţă. Unde e minciuna bine fabricată? Unde e miciuna strălucitoare, aranjată şi parfumată? Probabil s-a evaporat; iar tu, se pare că nu mai ştii să minţi atât de bine ca acum cinci zile.

Uite un material prăfuit cum se destramă, se amestecă într-un bol cu trecutul şi obţinem o pudră incandescentă. Hai să ne ardem mâinile cu amintiri, poate rănile ne vor convinge că minciuna se destramă doar atunci când îţi calci în picioare sentimentele sezoniere.

Şi încă un soare bej trece prin perdeaua mea, dar e prea târziu. Ceas spart pe jos plus două ace de gămălie egal prea târziu, ţi-am cusut inima altundeva.

Minciuna nu pleacă niciodată de acasă fără să-şi ia o pălărie de soare. Nu vrea să se ardă sau să-şi degradeze pielea translucidă, ar fi un mare păcat. De obicei îşi cumpără o îngheţată cu ciocolată de la colţ şi apoi face o plimbare prin parc, în căutarea următoarelor victime. Probabil ai sunat-o ieri seară şi i-ai spus că voi fi pe banca numărul cinci, aşa că a venit direct acolo. Din păcăte, a fost puţin prea târziu, eram deja departe, în drum spre mare. 

Eu, cea cu umărul dezgolit.

Totul începe ca un desen animat. O bucată de cretă roşie aruncată în mijlocul poienii verzi e tot ceea ce ochii noştri pot sesiza pentru moment. Ne rememorăm trecutul, cel de neatins, cel infect, cel exilat. Totul e doar un răspuns la o întrebare ce nu a fost pusă. Vom naşte suspiciuni? Probabil. Şi totuşi, ştim că cei ce vor fi roşi de morbida curiozitate nu vor avea niciodată prilejul de a ne chestiona în privinţa sentimentelor noastre obscure.

Noi plecăm şi rămân doar eu pe tabla de şah – un pion gata să fie înjunghiat de nebunii ce se plimbă apatici. Îi evit şi mă scufund într-o poartă a timpului ce mă duce peste tot şi niciunde.

1.1. Nu vreau să ratez şi de data asta. Nu, nu, nu. E deja 11.30. Să-l sun? Sau să pun telefonul jos şi să plec în lumea mea imaginară în căutarea răspunsurilor fugare? Şi uite că ecranul se aprinde: “1 mesaj recepţionat”. Închid ochii, e cam singurul lucru pe care instinctul mi-l sugerează înaintea dezastrului. Tsunami, cutremur, tornadă. P, M sau C? Care puncte sunt coliniare, care unghi are 30 de grade? “Beibi”, inimile noastre nu sunt congruente. Suntem doar materie cenuşie în spaţii diferite. Ha! Praf în vânt, în plete şi-n ochi. Şi-l văd mâine pe stradă cu un Porsche şi-o domnişoară brunetă. Dar inima? Oare sub ce canal infect a îngropat-o?

1.2. Vorbim despre vreme şi despre cum bat vânturile de vest.

- Şi cum te distrezi tu când ninge?

Ei bine, nu mă distrez deloc. Fulgii se lasă greu, ca o copertină de plumb, nesănătoasă. M-aş putea îmbolnăvi, aş putea tuşi sau aş putea pur şi simplu să migrez în ţările calde. Eu zbor doar în florile albastre şi evit albinele ce miros a brânză dulce. Polenul cade de peste tot şi mă trezesc alunecând în fânul moale. Păpădie, ia-mă cu tine când ţi se usucă frunzele şi du-mă unde te poartă briza.

- Hei, tu! Mai eşti acolo?

Nu, am plecat demult, să ştii. Şi acum suni la un interfon inexistent, căci blocul meu gri s-a dărâmat. Mă uit în gol câteva clipe, iar apoi îmi iau tălpăşiţa şi te las vorbind singur. Mă strigi de două ori din pragul uşii, dar ghici ce… eu nu te mai aud. Tic-tac, şi-am explodat.

1.3. Noaptea asta e diferită, sunt sigură de asta. Deschid cartea de bucate şi mă pregătesc pentru un nou dezastru culinar. Pagina 93, paragraful 2: “3 aripi de liliac, o buturugă roz, 2 unghii false, un gram de nesimţire şi un fir de păr blond”. Amestec invers acelor de ceasornic şi buf!, un pisoi vărgat apare de după soba de teracotă.

- Ce spui de puţin usturoi?

- Ştii, eu în adâncul sufletului cred că nebunia mea e contagioasă.  

Risipă.

Încerc să-mi curăţ urmele de nebunie lăsate pe podea şi să-mi culeg zâmbetele din pomii ce tocmai au înflorit.

Primăvară devorată de razele de soare ce eşti!

Ştii, o jumătate de piatră gri, bombată, te aşteaptă undeva sub acest cer. Stă şi vegetează în ploaie, aşteptând ca picurii iuţi să sece şi albastrul să revină. Pur şi simplu aşteaptă, răsfoind cărţi şi reviste despre cum se iubesc pietrele.  

- Sunteţi gata? Intraţi în 3 minute.

Ultimele bătăi în tobe se aud, iar apoi un murmur general umple sala părăsind-o ca şi cum nici nu ar fi fost acolo. Ecou. Cinsprezece dansatori costumaţi în negru, adăugăm mirosul de cenuşă şi piele şi puţin unt pe o farfurie spartă; poarta spre scenă se deschide cu un click mecanic.

Suntem aici, simţim şi aerul cu miros de levănţică ce ne bate obraznic în faţă şi agitaţia publicului dusă la extrem, până spre fanatism.

Braţul stâng zvâcneşte, un reflector cade pe scenă şi totul pare să se destrame; un film prost făcut? A căzut aparatul în smoală şi s-a umplut cu praf?

Dă-ţi jos breteaua, cea închipuită, dă-ţi jos bigudiurile din cap şi bea ultimul pahar cu suc de pe masă. Da, tu, cel din colţ!

Parchetul se cutremură iar, dar ne oprim înainte ca noaptea să ne înfăşoare într-un giulgiu mult prea gros pentru pielea noastră de vară.  

Lumini surde.

Da domnule, aceasta este o metaforă. Da, vom abera, ne vom arunca în braţele unor valuri invizibile şi scoicile ne vor mânca picioarele înfometate. Cine? Ele, degetele! Vom rupe nişte flori şi vom afla că cei ce ne iubesc sunt pe un alt continent, mult prea îndepărtat.

Nişte muzică aruncată în interiorul unui pahar cu piciorul lat, ca o băutură expirată. M-am tot întrebat ce bluză să-mi iau din dulap, ce molii să alung de pe amintiri, ce cutii să deschid azi; sau mai bine să-mi închid ochii şi să-mi setez mintea pe realitate? Nu, nu acum…

Îmi arunc şlapii undeva în nisip şi merg mai departe. Luminile par să vină de nicăieri, coboară din valurile violente şi-mi orbesc până şi tălpile. Nu le pot prinde în mână, oricât de mult aş vrea. Le văd degetele subţiri cu unghiile netăiate, dar n-am cum să le ating căci de fapt nu sunt acolo.

Lumina vine din om, din zâmbetele dintr-o cafenea sau strângerile subtile ale mâinilor, din gesturi.

Lumina vine din el, atunci când îşi dă jos şapca de pe cap, îşi scutură părul şi începe să îl aranjeze cu o mişcare aparent studiată, atunci când zâmbeşte nevinovat şi-mi spune că nu el a mâncat ciocolata rămasă de ieri seară.

Lumina vine de peste tot, chiar dacă noi nu o putem auzi. De la cele mai mărunte lucruri până la aripile unui elefant, ea se împrăştie peste tot şi melcii o consumă prin trompele lor invizibile. Noi, cei mici, ne hrănim şi noi cu ea.

Da domnule, aceasta este o mărturie. E târziu, casc, iar cutia de bomboane trozneşte zgomotos în timp ce o arunc pe masă cu un gest nepăsător. Şi-mi închid ochii fără să-mi dau seama, visând la seri de mai şi margarete aruncate de la o fereastră spartă.

Indicibil.

Nas roşu ingheţat.

Mâini degerate.

Haine prea subţiri.

Muşchii feţei crispaţi într-un zâmbet cât se poate de adevărat, însă.

Cred că sunt cam minus treisprezece grade, daca nu şi mai frig.

- Salut! Cum a mers azi?

Abia reuşesc să articulez cuvintele; buzele mele sunt crăpate şi nici nu-mi mai găsesc gândurile, cred că s-au ascuns undeva departe, într-o cutie a minţii mele.

- A mers super! Am câştigat!

Se reped toţi trei la mine şi mă strâng ca într-o menghină.

- Să ştiţi că asta nu e îmbrăţişare, e crimă!

Mă simt deja ceva mai bine, entuziasmul lor mă face şi pe mine veselă şi plină de energie. Ştiu că peste câteva ore vom sărbători şi mă voi putea cufunda în zâmbetele lor sincere şi voi uita de orice urmă de superficialitate ce mi-a marcat ziua.

Masa de prânz – ştearsă din memorie.

Somnul de amiază – şters şi el.

O rochie aleasă la întâmplare din dulap şi o pereche de pantofi albaştri, culeşi şi ei de undeva din imaginaţia mea. O mână întinsă pe care o prind şi n-aş vrea să-i dau niciodată drumul.

- Ştii, cravata mea se asortează cu pantofii tăi.

Zâmbetul ce iluminează mereu camera.

Ne îndreptăm către parter, unde toţi s-au adunat. Sărbătorim. Pahare de şampanie, muzica perfectă şi globurile disco ce ne orbesc puţin câte puţin; dar în fond niciuna din acestea nu contează cu adevărat. Nici n-aş putea spune ce contează de fapt, pot însă să presupun.

Piruetele mele şi râsetele lui înconjoară camera şi se întorc la noi, ca un bumerang. Zăpada de afară curge încet pe geamuri, un bec ieftin s-a ars pe coridor, o domnişoară îşi rupe tocul, iar eu îmi aşez capul pe umărul lui fără să-mi amintesc exact unde sunt sau de ce.

- Hai să mergem să ne-ascundem pantofii undeva. O să îi căutăm mâine…